In clasa ma asteptau 23 de copii intre 6-7 ani. Fiecare cu intrebarea sa, cu speranta sau cu teama de un nou inceput…I-am imbratisat pe toti intr-o privire si, dupa primele cuvinte de bun venit, am fost intrerupta de un pusti stirb, cu ochi negri si obrajii imbujorati. A sarit din banca in picioare tipand:

-Sa stiti ca eu sunt cel mai lau copil!!!!

Un moment am ramas fara replica. Tipatul lui a continuat sa-mi persiste in minte. Am ramas cu privirea atintita asupra lui, nevenindu-mi a crede ca se intampla cu adevarat. Dar era pe cat se poate de adevarat!! Continua sa sara , sa bata cu pumnisorii in banca, in timp ce din gat scotea sunete inabusite, ce voiau sa para a fi ras.
M-am apropiat de el si, in timp ce i-am cuprins umarul fragil in palma cu fermitate, l-am intrebat:
-Cum te numesti?
-Emanueeel!!!!!
-Si…zici ca esti cel mai rau copil?
-Da! a raspuns continuand sa rada infundat, tintindu-ma cu o privire sfidatoare.
-Ei, atunci ai cam incurcat-o: afla ca eu sunt cea mai rea invatatoare! Te rog sa iei loc si poate ca am sa te iert pentru ce ai facut …
Mai ca nu-i venea a crede, dar intalnindu-mi privirea si-a dat seama ca nu e gluma. Aproape s-a prelins in banca, incercand sa mai zambeasca…
Dupa un timp l-am observat cum sta cu capul pe banca , cu degetul mare in gura si privirea fixata intr-un punct fix.
Dar reusise sa-mi atraga atentia…
Emanuel era unul dintre cei cinci copii de la Centrul de plasament local (fosta Casa de copii) pe care-i aveam in clasa. Erau trei baieti :Emanuel, Cristi si Bogdan. Bogdan provenea dintr-o familie din localitate si avea in ochisorii albastri-verzui o licarire de siretenie care te deruta pe moment. Cristi, cu un intelect slab dezvoltat, nu rata nici o ocazie de a-mi sari in brate.Ema, plapanda si fragila, avea mereu un zambet pe buze si mergea in vacante in Irlanda , de unde se intorcea alt om…dar nu ramanea mult timp asa. Monica , putin rasfatata de sora ei mai mare,mergea in familie de cate ori avea ocazia…
Doar de Emanuel nu stiam prea multe. Venea la scoala cu un trening vechi si rupt, murdar de cele mai multe ori cu gem pe fata, cu unghii mari si negre…Si atitudinea lui nu era usor de prezis :ba ma ignora,stand cu capul pe banca, cu degetul mare in gura si privirea in gol, ba era foarte agiatat.Tipa pe neasteptate in timpul orei, lovea cu pumnii in banca, rupea caietele copiilor, ii musca sau ii scuipa. Reuseam sa-l linistesc printr-o privire severa sau chiar ridicand tonul, vorbeam mult cu el, in timp ce restul clasei isi exprima parerea in legatura cu comportamentul lui …Cel mai mult ma ingrijora faptul ca ,profitand ca scriu la tabla si sunt cu spatele la clasa, fugea afara. Batea in usile claselor vecine si urla pe hol mai ceva decat Tarzan. Imi era teama sa nu ajunga in mijlocul strazii.
Era deja inceputul lui octombrie si eram gata obosita. Intr-o ora le-am dat de colorat in completarea lectiei si i-am rugat sa fie cuminti, deoarece aveam de completat o situatie. Copiii s-au bucurat, doar Emanuel nu parea a fi de acord cu restul clasei. S-a intors de la banca si, cu un aer sfidator, clatinanad din cap ca un om mare ,care stie multe, a intrebat:
-Ce, mai, voua va e frica?
Colegii l-au privit lung, unii au izbucnit in ras, altii isi dadeau coate. Am reusit sa-i linistesc, dar Emanuel continua sa rada si sa se strambe. Trebuia sa gasesc repede o solutie…M-am apropiat destul de mult de el si, in timp ce-l asezam in banca, l-am intrebat:
-Si tie nu ti-e frica?!
-Nuuuuu!!!! Raspunsul a venit insotit de acelasi ras fortat.
-Nici nu trebuie sa-ti fie frica. La scoala e bine sa vii de placere…Daca ti-e frica inseamna ca nu esti cuminte si astepti mereu o pedeapsa. Si nu e buna frica asta, crede-ma!Dar cred ca si tu poti fi cuminte,daca vrei. Ce zici, vrei?
M-a privit lung , lasand un zambet sa-i joace in coltul gurii, apoi a raspuns de parca mi-ar fi facut o favoare:
-Pai…daca vleau eu…pot…
-Si ce crezi, poti?
A urmat o clipa de tacere, clipa in care privirile ni s-au incrucisat.Atunci am vazut in ochii lui ceva care contrazicea comportamentul Surprised tristete fara margini…
S-a asezat in banca , privind spre clasa cu un aer de superioritate:doar negociase cu mine, nu?!
In ziua aceea am ajuns acasa foarte obosita, aproape epuizata.N-am vorbit cu nimeni. Voiam doar liniste. M-am inchis intr-o camera si m-am rugat. Simteam ca e ceva nou si teama ca nu voi reusi sa ma descurc mai ca incepuse sa-si faca loc in sufletul meu. Am luat Biblia, cartea mea cea mai de pret, Cuvantul lui Dumnezeu care ma povatuise de atatea ori. Si am citit:”Si sa nu obosim in facerea binelui, caci la timpul potrivit vom secera, daca nu vom cadea de oboseala. Asadar, cat avem prilej, sa facem bine oamenilor, si mai ales fratilor in credinta.” (Galateni 6:9)
“Doamne, dar ce trebuie sa fac in situatia asta?” si lacrimi de liniste mi s-au prelins pe obraji, pentru ca intelesesem mesajul, dar imi era teama sa-l rostesc.
Am vorbit sotului despre toate intamplarile de la scoala , despre ceea ce am citit, asteptand o confirmare. M-a cuprins in brate si mi-a spus:
-Cred ca ar trebui sa-l vizitezi la Centru si sa afli mai multe despre el…Apoi ,sa avem rabdare…Toul va fi bine…
Zilele care au urmat nu s-au deosebit prea mult una de cealalta, atata doar ca Emanuel schimba “rautatile” din program, dar reusisem sa-i captez atentia si sa participe la ore. Si avea cu ce , dand dovada de inteligenta , in ciuda faptului ca d-ra psiholog m-a asigurat ca nu e chiar asa.
Dar in fiecare zi il vedeam cu privirea ratacita, ochii impaienjeniti si obositi, cu degetul mare in gura…undeva, intr-o lume doar a lui, in care nu lasa pe nimeni sa patrunda…
Ma durea privirea aceea, ma dureau lacrimile care-i siroiau pe obraz cand cineva il jignea sau il lovea…
In drum spre casa m-am intalnit cu fiul meu,care tocmai venea de la liceu. Era ultimul an. De obicei zambeam, dar acum zambetul murise.
-Hei, mama, ce s-a intamplat?! De ce plangi?
I-am povestit. Ma asculta usor incruntat si cand am terminat m-a prins de umeri:
-Eu zic sa mergi chiar acum la Centru si sa vorbesti ca vrei sa–l iei la noi!!!
-Chiar esti de acord?!
-Cum sa nu?Doar stii ca mereu mi-am dorit sa luam un copil in grija.Uite ca s-a ivit ocazia….
In ziua aceea am mers la Centrul de plasament si am vorbit cu doamna asistent social . Mi-am exprimat dorinta de a-l lua pe Emanuel acasa in weekend si , cand se poate, si-n vacante. A ramas socata. S-a uitat la mine cu niste ochi, de am intors capul instinctiv sa vad daca nu e cineva in spatele meu: nu era nimeni.
-Va dati seama ce risc va asumati?
-Normal ca-mi dau seama…Dar este dorinta noastra!
Am respirat usurata cand mi-a zis sa intocmesc dosarul si ca , mai mult decat sigur, se va rezolva. Am vorbit apoi cu psihologul Centrului , care mi-a spus pe scurt trecutul lui. Era in Centru de la 4 ani, cand ii murise bunica . Mama fusese o femeie educata, care din cauza unei deceptii ( sau nu stiu carui motiv… ) s-a imbolnavit si necesita ingrijire si supraveghere permanenta…E inca in spital…

Peste o saptamana am primit aprobarea. Dupa amiaza am mers in centru sa-l iau intr-o scurta vizita, pentru acomodare. Am vorbit cu educatoarea, i-am aratat aprobarea scrisa si iarasi am vazut o figura uluita, de data aceasta insotita de comentarii:
-Chiar pe asta v-ati gasit sa-l luati? Asta e drac, nu copil!
-Da. Chiar pe asta…Si eu nu am vazut niciun drac, mai ales intr-un copil. Eu vad un baietel…Cam obraznic, cam nazdravan, dar cred totusi ca e DOAR un baietel…
L-a chemat de pe terenul de fotbal. Era o zi frumoasa de noiembrie. Parca si natura tinea cu mine si se bucura de bucuria mea (sau poate de a copilului!!!). Pomii erau impodobiti cu frunze pastelate, soarele zambea vesel , iar un vanticel placut imi mangaia obrazul.
A venit in fuga. Plin de praf, cu acelasi trening rupt. S-a oprit in fata mea si m-a privit descumpanit.
-M-ati chemat? In timp ce vorbea isi framanta degetele , de parca ar fi vrut sa le schimbe forma.
-Da. Vrei sa vii cu mine la o plimbare?
-Da!!!
Nici nu ma asteptasem sa primesc un raspuns asa de prompt. I-am intins mana fara sa-l privesc. Din cauza emotiilor simteam ca-mi dau lacrimile. Ne-am plimbat prin oras, l-am dus la o cofetarie, apoi am pornit spre casa. In tot acest timp l-am tinut de mana. Cu coada ochiului am observat cum isi ridica din cand in cand privirea spre mine. Si simteam ca e o privire plina de intrebari, simteam ca e descumpanit , de parca nu-i venea sa creada ca e real ceea ce i se intampla.
L-am dus acasa si i-am urmarit reactia:se asezase pe coltul canapelei , de parca s-ar fi temut sa nu ocupe prea mult loc. Catelusele mele ( ca am si asa ceva prin casa) au sarit pe el, vesele ca au cu cine se juca. L-au ajutat sa-si invinga timiditatea. N-a trecut mult si a inceput joaca…Din cand in cand mai sarea si pisica, infoindu-si coada stufoasa, o zbughea printre ei, se aseza la panda miscandu-si corpul pe gresie de parca ai fi zis ca e la saritura in lungime, apoi se napustea asupra lor, ca imediat sa fuga in alt colt al camerei, sa repete figura. Emanuel o urmarea si radea in hohote… nu era un ras fortat, ci venea de undeva, dintr-o inima de copil…Se imprietenise deja cu membrii familiei. Sotul zambea pe sub mustata, incantat ca se acomodase atat de repede. Iar Marian il cunoscuse cu ceva timp in urma, cand a mers cu un grup de tineri sa se ocupe de copii, sa le ofere putina atentie si mai ales afectiune.Mergea cam o data pe saptamana si de fiecare data imi povestea despre ei. Imi spusese despre Emanuel ca e unul dintre cei mai nazdravani copii din centru, ca urla pe holuri cat il tinea gura si chiar lovea copiii mai mici. Mi-am dat seama ca nu va fi usor, dar nu aveam de gand sa renunt…
A trecut luna noiembrie si nu l-am mai luat acasa. Ma lasasem furata de toate problemele pe care le aveam de rezolvat…
In vacanta de iarna l-am luat la noi. Cred ca eu am avut emotii mai mari decat el. Ma temeam ca nu ma voi descurca, dar teama a fost inutila. Emanuel s-a dovedit a fi un copil tare cuminte. Unde eram eu, era si el. Noaptea trebuia sa merg des in camera lui, pentru ca tipa in somn. Avea cosmar destul de des. Cand voiam sa-l mangai avea retinere, se retragea…Nu era obisnuit. Cu timpul, a inceput sa vina singur sa-l iau in brate. Am inceput sa lucram la dictie: era mare, deci trebuia sa invete sa pronunte corect.
Dar , ca si cum nu ar fi fost suficient cate suferise, a mai urmat ceva…Observasem ca de cate ori voia sa vada ceva se apropia exagerat de mult, inclinanadu-si capul intr-o parte. L-am dus la un medic oftalmolog, la un cabinet particular, in speranta ca i se vor recomanda ochelari. Dar din pacate s-a descoperit a fi o fractura de cristalin, care necesita operatie…Am vorbit cu el pe aceasta tema si ne-am inteles: la operatie sa stau cu el. Insa nu se stie cand va fi asta…
Inainte de sarbatori am fost toata familia la cumparaturi: eu, sotul, Marian si Emanuel. A fost cuminte tot timpul. Ne-a privit cum luam una , alta, iar cand am cerut haine si pentru el, a tresarit:
-Pentlu mine??!!
Daca l-as fi lasat , ar fi dormit cu tot ce i-am cumparat in brate!!
In Ajunul Craciunului l-am dus in centru, sa fie prezent cand vine “Mosu”. Atunci am fost surprinsa sa aflu ca are o sora! El nu-mi spusese nimic, cei de la centru la fel…Mi-am facut mii de ganduri: oare ce o fi simtit fetita aceea , cand a vazut ca fratele ei a plecat, iar ea nu?!…Cand am ajuns in Centru, toti au ramas uimiti: Emanuel , in costum si cu cravata, parca nu era Emanuel! Unul dintre baietii mai mari a exclamat:
-Am crezut ca e unul din familie, nu din Centru! Ba , Emanuele, ce noroc ai!!
Si din nou s-a rupt ceva in interiorul meu: erau asa multi copii necajiti, iar eu nu-i puteam ajuta!!!…
M-am consolat cu gandul ca va trebui sa-mi focalizez toata atentia asupra lui Emanuel, apoi…In una din seri am citit din Biblie “Isaia7:14″- “…Se va naste un Fiu, si-I va pune numele Emanuel(Dumnezeu cu noi)”. A ramas pe ganduri un timp, apoi a soptit:
-Ce nume frumos am! Inseamna ca ma iubeste Dumnezeu, nu-i asa?

CONTINUARE...

Anii au trecut… Emanuel este acum in clasa a saptea. Este unul dintre cei mai cuminti copii din clasa, este printre singurii copii din scoala care citeste foarte mult si…picteaza. Emanuel a devenit ajutorul nostru ( impreuna cu sora lui, Antonia ) , in cresterea si educarea celorlalti patru copii mai mici…
Nimic nu se poate compara cu fericirea care-ti inunda inima cand vezi un copil zambind…

Acum cateva zile citeam despre un scriitor si filozof al Iluminismului francez, nimeni altul decat François-Marie Arouet sau cunoscutul Voltaire. Se pare ca binecunoscutul ateu francez care a murit in 1778, sustinea ca, in mai putin de o suta de ani, crestinismul si Biblia vor disparea cu totul, transformandu-se intr-o amintire a trecutului. Ce s-a intamplat insa? Voltaire a devenit o amintire, in timp ce Biblia continua sa fie raspandita tot mai mult in lume, aducand binecuvantare oriunde ajunge. In ce priveste prezicerea lui Voltaire cu privire la disparitia crestinismului si a Bibliei in o suta de ani, se stie ca, la numai cincizeci de ani de la moartea lui, Societatea Biblica din Geneva folosea tiparul din casa lui Voltaire pentru a produce teancuri intregi de Biblii.
Timp de sute de ani paganii au respins aceasta Carte, dar totusi ea este si astazi mai puternica si mai neclintita decat o stanca. Ea este raspandita tot mai mult, iar astazi este mai pretuita, mai iubita si mai citita ca oricand. Necredinciosii, cu toate atacurile lor, nu au avut mai mult succes impotriva acestei carti decat ar avea cineva incercand sa darame piramidele din Egipt cu lovituri de ciocan.

Concluzie: Daca aceasta n-ar fi Cartea lui Dumnezeu, oamenii ar fi distrus-o de mult. Imparati si oameni de rand, bogati si saraci si-au incercat puterile impotriva ei, dar acestia au murit, iar Cartea traieste!
Amin!

Milasan Adriana

O mână care-odată străpunsă-a fost de cui
Ca tu să te agăţi şi-n palmă să-I rămâi.
O mână cum în lume nu ai să mai găseşti
O mână care astăzi te cheamă să-L primeşti.

O mână pe vecie păcatul mi l-a şters ,
Şi din adânca noapte cu-atenţie m-a cules.
E mâna care-o-aleg spre cer să mă ghideze
Caci drumul cel mai greu , ea ştie să-l regleze.

O mână-atât de caldă , nu vrei sa o accepţi?
Ea îţi arată ţinta spre care să te-ndrepţi.
E mâna care-atunci când tu de dor te frângi,
Ea vine şi se-oferă ca-n palma ei să plângi.

Dar recunoşti tu mâna, de care ţi-am vorbit?

Ce preţul mult prea mare deja ea l-a plătit…
E mâna ce păzeşte , e mâna Tatălui…

E mâna neschimbată , e mâna Domnului.