Iacov 1:27 Religia curată şi neîntinată, înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru, este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor şi să ne păzim neîntinaţi de lume.



In urma cu 7 ani am preluat clasa I dupa o bogata experienta la catedra, ca invatatoare. In generatia respectiva am primit sase copii ce proveneau de la Centrul de plasament local. Unul dintre ei era Emanuel,
care s-a autocaracterizat « cel mai lau copil » …L-am privit cu ochii inimii si am inteles ca era o forma de autoaparare , de revolta putin, fata de viata pe care o ducea, diferita de cea a copiilor ce proveneau din familii. Am observat ca era brutalizat de multe ori de catre baietii mai mari, ceea ce ma umplea de mahnire. Intr-o zi, fiul nostru, pe atunci elev la liceu in localitate, mi-a propus sa-l iau acasa la sfarsit de saptamana, astfel cei care-l agresau nu vor mai indrazni sa o faca.
L-am luat acasa…si pana la urma a ramas in familia noastra, impreuna cu sora lui,Antonia, mai mare cu doi ani decat el. Timp de doi ani aproximativ, ii luam la noi la sfarsit de saptamana, in vacante…Pana la urma,noi familia a decis sa-i luam in plasament, sa le oferim mai mult decat o masa calda si cateva zile de bucurie…I-am luat in plasament , prin hotarare judecatoreasca. Fata era clasa a V a, avea o infatisare baietoasa, atitudinea de asemenea si m-a socat faptul ca isi ura fratele foarte mult…


Nu ne-am temut insa, am luat-o si pe ea in familie, i-am tratat de-a lungul timpului ca si pe copiii nostri, oferindu-le afectiune si in acelasi timp educatia necesara unor copii de varsta lor care au fost privati de acestea…






In urma cu trei ani am preluat din nou clasa I. Iarasi am primit copii de la Centrul de plasament. De data aceasta au venit doua surori, salbatice , tunse scurt, cu deprinderi formate pentru cersit …Vorbeau vulgar , se injurau si se bateau des intre ele…Erau Andreea si Cristina...





Dupa ce am vorbit cu sotul si fiul am inceput sa le aduc si pe ele in familie, dar…impreuna cu fratiorul lor de patru anisori, Marius. ..Intr-o sambata seara, acesta m-a intrebat « Tanti, eggista mai mulci copii si o mama ? » la care i-am raspuns « Da, exista… » A stat pe ganduri un timp, apoi m-a intrebat « Dar mai multi copii si doua mame, eggista ? » M-a privit lung, cu ochisorii lui mari si albastri si tristetea pe care am intalnit-o acolo s-a prelins in intreaga mea fiinta. « Da, exista… » si a urmat o intrebare care m-a facut sa-mi ascund lacrimile « Nu vleci sa fici mama noastla ? «




MARIUS




I-am luat si pe ei trei in plasament, prin hotarare judecatoreasca…Apoi, dupa un an , intamplator ( desi eu am convingerea ca nimic nu este intamplator ), au intalnit-o pentru prima oara pe surioara lor cea mai mica, de cinci anisori, pe care asistenta maternala care o crescuse o adusese inapoi, nereusind sa-i stapaneasca temperamentul, comportamentul agresiv. Se presupunea ca sufera de ADHD, de fapt avea si tratament adecvat…pana la urma am luat-o si pe ea…si nu are ADHD. Pur si simplu era un copil care avea nevoie sa se simta acceptat si mai ales in siguranta…




AURELIA





Povestea noastra poate este cam lunga, dar nu am putut scrie direct realizarile fara a incepe cu inceputul…
In prezent,


EMANUEL
trece in clasa a VIII a, citeste mult, iubeste plantele si animalele…E un copil inteligent. La finalul clasei a VIIa a obtinut media 7,79.Sufera de fractura de cristalin, pe care am descoperit-o dupa ce l-am luat in familie si necesita controale periodice , sa poarte ochelari,dar speram sa poata fi posibila si o interventie chirurgicala, deoarece din cauza acestei suferinte, se concentreaza mai greu si intampina anumite dificultati la invatatura.



ANTONIA
a terminat clasa a IXa la liceul din localitate cu media 9,73 , a luat premiul I. S-a transformat intr-o adevarata domnisoara, a lasat in urma dorinta de a fi baietoasa si isi iubeste fratele, ceea ce este foarte important pentru ei, cat si pentru noi.





ANDREEA si CRISTINA
sunt elevele mele. Din fetitele salbatice din clasa I au devenit pe parcursul acestor trei ani petrecuti in familie niste fetite sensibile, harnice si afectuoase. Stiu sa citeasca si si-au insusit cu bine cunostintele transmise la cursurile scolare. Sunt dornice sa invete, ceea ce este un avantaj pentru ele si pentru mine, ca mama si ca invatatoare.Au terminat clasa a IIIa cu medii predominant de FB.






MARIUS
este mandru ca a terminat clasa I , stie sa citeasca si invata si el sa joace sah alaturi de Emanuel si tata Petrica. A scapat de o problema nocturna ( enurezis ) dupa o indelungata supraveghere nocturna din partea mea.
Este un copil deosebit, ii place sa construiasca tot felul de machete cu lego. A terminat clasa I cu FB.




AURELIA
urmeaza sa intre in clasa I. Cand am luat-o in familie avea un vocabular vulgar si violent, tipa in pemanenta, mai puternic daca nu i se indeplineau dorintele. In acest caz avea obiceiul de a se lovi cu capul de pereti, de podea sau de obiecte contondente. Acum a scapat de aceste obiceiuri care ii amenintau sanatatea fizica si psihica. Ceea ce este foarte important este faptul ca a constientizat ce e bine si ce e rau, atat in atitudinea ei cat si in a celor din jur. Este afectuoasa si inteligenta. Doreste sa devina medic, sa ma trateze sa nu mai fiu bolnava de nimic.
Toti promit ca vor avea grija de noi cand vom fi batrani, iar noi le promitem ca vom ingriji nepoteii, copilasii lor. 




15 iulie 2010
Acestea sunt realizarile noastre. Ne dorim ca Dumnezeu sa ne dea sanatate sa-i vedem oameni care se pot descurca in viata si in acelasi timp sa lucreze in inimile oamenilor care vad ca se pot creste si educa niste copii ce pareau ai nimanui…Asa ,poate unii vor avea curaj si rabdare sa ne urmeze exemplul.

Intr-una din seri I-am multumit lui Dumnezeu pentru minunile ce le face in vietile copiilor. Si L-am intrebat:
“Ma intreb si eu ceea ce se intreaba cei din jur:
Doamne, cum de am avut curajul, puterea si rabdarea sa iau in grija atatea vieti, mai ales ca erau copii cu probleme comportamentale, de limbaj si atitudine. De ce Doamne i-am luat totusi?”
Si parca am auzit vocea Domnului soptind :
” Ai avut curaj pentru ca EU sunt cu tine si i-ai privit prin ochii Mei. Ai vazut in ei ceea ce pune pretios Dumnezeu Tatal in fiecare om…”
Daca fiecare dintre noi ar reusi sa-I priveasca pe cei din jur prin ochii lui Dumnezeu, sigur lumea ar fi mai buna…
Sa dam mai departe ceea ce am primit : dragostea lui Dumnezeu…

Nimic nu se poate compara cu fericirea care-ţi inundă inima când vezi un copil zâmbind…

...L-am luat pe Emanuel in familie, dar a trebuit s-o luam si pe sora lui. Automat familia noastra s-a marit cu doi membri. Eu invatatoare, sotul pensionat de boala, fiul inca in liceu...Statul ne sprijinea pe atunci cu 80 RON / copil. A trebuit sa facem anumite eforturi materiale pentru a crea conditii. Incepusem totul plini de dragoste , increzatori...Timpul a trecut...A adus cu el multe probleme. La un moment dat, cam dupa un an, coplesit de ele, am chemat copiii si am stat de vorba. Le-am spus cum sta situatia, ca ne e f greu, am intrat in datorii si daca tot asa va fi, in toamna vom fi nevoiti sa-i ducem inapoi la Centru. Am fost cu totii foarte tristi in ziua aceea. Parca nici soarele nu mai lumina ca-n alte zile. Nimic nu ne bucura. Tristetea ne coplesise. Am respectat programul si am mers la somnul de dupa amiaza...desi nu a reusit nimeni sa adoarma. Ne-am sters lacrimile pe furis...In clipele acelea simteam cum mi se frange inima...In sinea mea sopteam :"Ajuta-ne, Doamne! La Tine totul e posibil..."Si ne-a ajutat...In seara aceleasi zileam primit un mail de la o tanara prietena,Connie Hart din Olanda,si prietena ei Reina Timer , care, dupa ce un an au fost pe la noi si au vazut evolutia copiilor, ne scriau "vestea buna " si anume ca ele, impreuna cu un grup de crestini, ne vor sponsoriza lunar cu 150 euro. Nici nu va imaginati ce eliberare am simtit cu totii!!! Am plans, am ras si I-am multumit lui Dumnezeu! Trimisese ingerii Sai sa ne ajute sa pasim mai departe, fiindca aripile noastre nu ne mai ajutau sa zburam...Au trecut anii…Cei doi frati au ramas in familia noastra…
In urma cu un an am primit in clasa I doua surori: tunse, salbatice, cu gesture brutale si cuvinte vulgare…Se bateau, se injurau…Parca n-ar fi fost surori. Retraiam experienta traita cu Emanuel si sora lui.
Mai cu teama, mai cu emotii, i-am povestit sotului meu despre ele. La inceput nu a zis nimic, dar in fiecare zi veneam acasa mahnita, obosita, aproape disperata ca nu pot lucra mai mult cu ele pentru a le ajuta. Pana la urma mi-a spus :”Ce-ar fi sa le aduci la noi la sfarsit de saptamana?”
Atat am asteptat. Cu sufletul la gura m-am dus dupa ele…Emanuel si Antonia pregateau camera sa incapa toti patru…Locuiam intr-un apartament cu trei camere…
Ajunsa la Centru am avut parte de o surpriza : fetitele aveau un fratior de cinci ani. Normal ca l-am luat si pe el…Si asa, familia noastra a “sporit”…La inceput doar in vacante si la sfarsitul saptamanii, apoi…Intr-o zi din vara anului 2008, am luat copiii si am mers cu ei in Brasov. Aveam anumite probleme de rezolvat. Pe drum, sotului i-a venit o idée minunata : sa mergem cu copiii la Protectia Copilului…Si asa am facut.
Pe drum, baiatul cel mic a strigat brusc :”Uitati tata, bunica!” Ei erau…Sotul a oprit masina si i-a cautat prin multime, in timp ce eu cu copiii am intrat in sediul Directiei Protectiei Copililului. Dupa un timp au venit tatal , bunica si matusa copiilor. S-au bucurat de revedere, i-am lasat sa povesteasca de-ale lor…
Am stat cam o ora, dupa care am vrut sa plecam, dar ne-a oprit o asistenta sociala care ne-a spus ca urma sa vina o femeie cu cea mai mica surioara, de cinci ani, pe care nu o vazuse nimeni pana atunci, fiind abandonata in spital. Femeia anuntase ca vine, fara a sti ca noi si familia copiilor eram acolo!!!Nu-mi venea sa cred!!!
Si a venit: o blonduta cu ochii jucausi , pusa in permanenta pe sotii. Nu a tinut de vorba pe nimeni. Nimic nu-i convenea…Cei trei frati au fost dezamagiti ca au fost respinsi. Pe drum le-am explicat ca era prea mult pentru un copil de cinci ani sa afle ca mai are frati si surori, ca tatal si bunica nu veneau din mediul asemanator cu cel in care crescuse ea ( fusese crescuta in plasament familial ).
Si eu eram trista, dar nu disperata. Eram sigura ca vor mai fi ocazii ca cei patru frati sa se revada…Si ocazia nu a intarziat : a doua zi am aflat ca fetita era intr-un centru de primire…Familia care o crescuse revocase ordinul de incredintare…
Bineinteles ca duminica urmatoare am mers la ea. Ne-a primit la fel de ostil. Acum era speriata si disperata. Nu intelegea de ce e acolo…Dupa cateva saptamani a fost adusa in Centrul de Plasament din localitatea noastra. Apoi am luat-o noi…
In fiecare zi imi spune: "Nu-i asa ca va cineci de plomiciune si n-o sa ma palacici niciodata? Fiindca ma iubici…” Ne straduim sa-i demonstram acest lucru.S-a acomodat in familie, s-a acomodat cu fratii ei, ii accepta si-i iubeste… dar inca mai este mult de lucru...Stim insa ca nu suntem singuri. EL e cu noi si ne ridica atunci cand umerii se apleaca din cauza poverilor...
Am incredintarea ca Dumnezeu a unit acesti copii. Am incredintarea ca El a creat un plan pentru vietile noastre…

In clasa ma asteptau 23 de copii intre 6-7 ani. Fiecare cu intrebarea sa, cu speranta sau cu teama de un nou inceput…I-am imbratisat pe toti intr-o privire si, dupa primele cuvinte de bun venit, am fost intrerupta de un pusti stirb, cu ochi negri si obrajii imbujorati. A sarit din banca in picioare tipand:

-Sa stiti ca eu sunt cel mai lau copil!!!!

Un moment am ramas fara replica. Tipatul lui a continuat sa-mi persiste in minte. Am ramas cu privirea atintita asupra lui, nevenindu-mi a crede ca se intampla cu adevarat. Dar era pe cat se poate de adevarat!! Continua sa sara , sa bata cu pumnisorii in banca, in timp ce din gat scotea sunete inabusite, ce voiau sa para a fi ras.
M-am apropiat de el si, in timp ce i-am cuprins umarul fragil in palma cu fermitate, l-am intrebat:
-Cum te numesti?
-Emanueeel!!!!!
-Si…zici ca esti cel mai rau copil?
-Da! a raspuns continuand sa rada infundat, tintindu-ma cu o privire sfidatoare.
-Ei, atunci ai cam incurcat-o: afla ca eu sunt cea mai rea invatatoare! Te rog sa iei loc si poate ca am sa te iert pentru ce ai facut …
Mai ca nu-i venea a crede, dar intalnindu-mi privirea si-a dat seama ca nu e gluma. Aproape s-a prelins in banca, incercand sa mai zambeasca…
Dupa un timp l-am observat cum sta cu capul pe banca , cu degetul mare in gura si privirea fixata intr-un punct fix.
Dar reusise sa-mi atraga atentia…
Emanuel era unul dintre cei cinci copii de la Centrul de plasament local (fosta Casa de copii) pe care-i aveam in clasa. Erau trei baieti :Emanuel, Cristi si Bogdan. Bogdan provenea dintr-o familie din localitate si avea in ochisorii albastri-verzui o licarire de siretenie care te deruta pe moment. Cristi, cu un intelect slab dezvoltat, nu rata nici o ocazie de a-mi sari in brate.Ema, plapanda si fragila, avea mereu un zambet pe buze si mergea in vacante in Irlanda , de unde se intorcea alt om…dar nu ramanea mult timp asa. Monica , putin rasfatata de sora ei mai mare,mergea in familie de cate ori avea ocazia…
Doar de Emanuel nu stiam prea multe. Venea la scoala cu un trening vechi si rupt, murdar de cele mai multe ori cu gem pe fata, cu unghii mari si negre…Si atitudinea lui nu era usor de prezis :ba ma ignora,stand cu capul pe banca, cu degetul mare in gura si privirea in gol, ba era foarte agiatat.Tipa pe neasteptate in timpul orei, lovea cu pumnii in banca, rupea caietele copiilor, ii musca sau ii scuipa. Reuseam sa-l linistesc printr-o privire severa sau chiar ridicand tonul, vorbeam mult cu el, in timp ce restul clasei isi exprima parerea in legatura cu comportamentul lui …Cel mai mult ma ingrijora faptul ca ,profitand ca scriu la tabla si sunt cu spatele la clasa, fugea afara. Batea in usile claselor vecine si urla pe hol mai ceva decat Tarzan. Imi era teama sa nu ajunga in mijlocul strazii.
Era deja inceputul lui octombrie si eram gata obosita. Intr-o ora le-am dat de colorat in completarea lectiei si i-am rugat sa fie cuminti, deoarece aveam de completat o situatie. Copiii s-au bucurat, doar Emanuel nu parea a fi de acord cu restul clasei. S-a intors de la banca si, cu un aer sfidator, clatinanad din cap ca un om mare ,care stie multe, a intrebat:
-Ce, mai, voua va e frica?
Colegii l-au privit lung, unii au izbucnit in ras, altii isi dadeau coate. Am reusit sa-i linistesc, dar Emanuel continua sa rada si sa se strambe. Trebuia sa gasesc repede o solutie…M-am apropiat destul de mult de el si, in timp ce-l asezam in banca, l-am intrebat:
-Si tie nu ti-e frica?!
-Nuuuuu!!!! Raspunsul a venit insotit de acelasi ras fortat.
-Nici nu trebuie sa-ti fie frica. La scoala e bine sa vii de placere…Daca ti-e frica inseamna ca nu esti cuminte si astepti mereu o pedeapsa. Si nu e buna frica asta, crede-ma!Dar cred ca si tu poti fi cuminte,daca vrei. Ce zici, vrei?
M-a privit lung , lasand un zambet sa-i joace in coltul gurii, apoi a raspuns de parca mi-ar fi facut o favoare:
-Pai…daca vleau eu…pot…
-Si ce crezi, poti?
A urmat o clipa de tacere, clipa in care privirile ni s-au incrucisat.Atunci am vazut in ochii lui ceva care contrazicea comportamentul Surprised tristete fara margini…
S-a asezat in banca , privind spre clasa cu un aer de superioritate:doar negociase cu mine, nu?!
In ziua aceea am ajuns acasa foarte obosita, aproape epuizata.N-am vorbit cu nimeni. Voiam doar liniste. M-am inchis intr-o camera si m-am rugat. Simteam ca e ceva nou si teama ca nu voi reusi sa ma descurc mai ca incepuse sa-si faca loc in sufletul meu. Am luat Biblia, cartea mea cea mai de pret, Cuvantul lui Dumnezeu care ma povatuise de atatea ori. Si am citit:”Si sa nu obosim in facerea binelui, caci la timpul potrivit vom secera, daca nu vom cadea de oboseala. Asadar, cat avem prilej, sa facem bine oamenilor, si mai ales fratilor in credinta.” (Galateni 6:9)
“Doamne, dar ce trebuie sa fac in situatia asta?” si lacrimi de liniste mi s-au prelins pe obraji, pentru ca intelesesem mesajul, dar imi era teama sa-l rostesc.
Am vorbit sotului despre toate intamplarile de la scoala , despre ceea ce am citit, asteptand o confirmare. M-a cuprins in brate si mi-a spus:
-Cred ca ar trebui sa-l vizitezi la Centru si sa afli mai multe despre el…Apoi ,sa avem rabdare…Toul va fi bine…
Zilele care au urmat nu s-au deosebit prea mult una de cealalta, atata doar ca Emanuel schimba “rautatile” din program, dar reusisem sa-i captez atentia si sa participe la ore. Si avea cu ce , dand dovada de inteligenta , in ciuda faptului ca d-ra psiholog m-a asigurat ca nu e chiar asa.
Dar in fiecare zi il vedeam cu privirea ratacita, ochii impaienjeniti si obositi, cu degetul mare in gura…undeva, intr-o lume doar a lui, in care nu lasa pe nimeni sa patrunda…
Ma durea privirea aceea, ma dureau lacrimile care-i siroiau pe obraz cand cineva il jignea sau il lovea…
In drum spre casa m-am intalnit cu fiul meu,care tocmai venea de la liceu. Era ultimul an. De obicei zambeam, dar acum zambetul murise.
-Hei, mama, ce s-a intamplat?! De ce plangi?
I-am povestit. Ma asculta usor incruntat si cand am terminat m-a prins de umeri:
-Eu zic sa mergi chiar acum la Centru si sa vorbesti ca vrei sa–l iei la noi!!!
-Chiar esti de acord?!
-Cum sa nu?Doar stii ca mereu mi-am dorit sa luam un copil in grija.Uite ca s-a ivit ocazia….
In ziua aceea am mers la Centrul de plasament si am vorbit cu doamna asistent social . Mi-am exprimat dorinta de a-l lua pe Emanuel acasa in weekend si , cand se poate, si-n vacante. A ramas socata. S-a uitat la mine cu niste ochi, de am intors capul instinctiv sa vad daca nu e cineva in spatele meu: nu era nimeni.
-Va dati seama ce risc va asumati?
-Normal ca-mi dau seama…Dar este dorinta noastra!
Am respirat usurata cand mi-a zis sa intocmesc dosarul si ca , mai mult decat sigur, se va rezolva. Am vorbit apoi cu psihologul Centrului , care mi-a spus pe scurt trecutul lui. Era in Centru de la 4 ani, cand ii murise bunica . Mama fusese o femeie educata, care din cauza unei deceptii ( sau nu stiu carui motiv… ) s-a imbolnavit si necesita ingrijire si supraveghere permanenta…E inca in spital…

Peste o saptamana am primit aprobarea. Dupa amiaza am mers in centru sa-l iau intr-o scurta vizita, pentru acomodare. Am vorbit cu educatoarea, i-am aratat aprobarea scrisa si iarasi am vazut o figura uluita, de data aceasta insotita de comentarii:
-Chiar pe asta v-ati gasit sa-l luati? Asta e drac, nu copil!
-Da. Chiar pe asta…Si eu nu am vazut niciun drac, mai ales intr-un copil. Eu vad un baietel…Cam obraznic, cam nazdravan, dar cred totusi ca e DOAR un baietel…
L-a chemat de pe terenul de fotbal. Era o zi frumoasa de noiembrie. Parca si natura tinea cu mine si se bucura de bucuria mea (sau poate de a copilului!!!). Pomii erau impodobiti cu frunze pastelate, soarele zambea vesel , iar un vanticel placut imi mangaia obrazul.
A venit in fuga. Plin de praf, cu acelasi trening rupt. S-a oprit in fata mea si m-a privit descumpanit.
-M-ati chemat? In timp ce vorbea isi framanta degetele , de parca ar fi vrut sa le schimbe forma.
-Da. Vrei sa vii cu mine la o plimbare?
-Da!!!
Nici nu ma asteptasem sa primesc un raspuns asa de prompt. I-am intins mana fara sa-l privesc. Din cauza emotiilor simteam ca-mi dau lacrimile. Ne-am plimbat prin oras, l-am dus la o cofetarie, apoi am pornit spre casa. In tot acest timp l-am tinut de mana. Cu coada ochiului am observat cum isi ridica din cand in cand privirea spre mine. Si simteam ca e o privire plina de intrebari, simteam ca e descumpanit , de parca nu-i venea sa creada ca e real ceea ce i se intampla.
L-am dus acasa si i-am urmarit reactia:se asezase pe coltul canapelei , de parca s-ar fi temut sa nu ocupe prea mult loc. Catelusele mele ( ca am si asa ceva prin casa) au sarit pe el, vesele ca au cu cine se juca. L-au ajutat sa-si invinga timiditatea. N-a trecut mult si a inceput joaca…Din cand in cand mai sarea si pisica, infoindu-si coada stufoasa, o zbughea printre ei, se aseza la panda miscandu-si corpul pe gresie de parca ai fi zis ca e la saritura in lungime, apoi se napustea asupra lor, ca imediat sa fuga in alt colt al camerei, sa repete figura. Emanuel o urmarea si radea in hohote… nu era un ras fortat, ci venea de undeva, dintr-o inima de copil…Se imprietenise deja cu membrii familiei. Sotul zambea pe sub mustata, incantat ca se acomodase atat de repede. Iar Marian il cunoscuse cu ceva timp in urma, cand a mers cu un grup de tineri sa se ocupe de copii, sa le ofere putina atentie si mai ales afectiune.Mergea cam o data pe saptamana si de fiecare data imi povestea despre ei. Imi spusese despre Emanuel ca e unul dintre cei mai nazdravani copii din centru, ca urla pe holuri cat il tinea gura si chiar lovea copiii mai mici. Mi-am dat seama ca nu va fi usor, dar nu aveam de gand sa renunt…
A trecut luna noiembrie si nu l-am mai luat acasa. Ma lasasem furata de toate problemele pe care le aveam de rezolvat…
In vacanta de iarna l-am luat la noi. Cred ca eu am avut emotii mai mari decat el. Ma temeam ca nu ma voi descurca, dar teama a fost inutila. Emanuel s-a dovedit a fi un copil tare cuminte. Unde eram eu, era si el. Noaptea trebuia sa merg des in camera lui, pentru ca tipa in somn. Avea cosmar destul de des. Cand voiam sa-l mangai avea retinere, se retragea…Nu era obisnuit. Cu timpul, a inceput sa vina singur sa-l iau in brate. Am inceput sa lucram la dictie: era mare, deci trebuia sa invete sa pronunte corect.
Dar , ca si cum nu ar fi fost suficient cate suferise, a mai urmat ceva…Observasem ca de cate ori voia sa vada ceva se apropia exagerat de mult, inclinanadu-si capul intr-o parte. L-am dus la un medic oftalmolog, la un cabinet particular, in speranta ca i se vor recomanda ochelari. Dar din pacate s-a descoperit a fi o fractura de cristalin, care necesita operatie…Am vorbit cu el pe aceasta tema si ne-am inteles: la operatie sa stau cu el. Insa nu se stie cand va fi asta…
Inainte de sarbatori am fost toata familia la cumparaturi: eu, sotul, Marian si Emanuel. A fost cuminte tot timpul. Ne-a privit cum luam una , alta, iar cand am cerut haine si pentru el, a tresarit:
-Pentlu mine??!!
Daca l-as fi lasat , ar fi dormit cu tot ce i-am cumparat in brate!!
In Ajunul Craciunului l-am dus in centru, sa fie prezent cand vine “Mosu”. Atunci am fost surprinsa sa aflu ca are o sora! El nu-mi spusese nimic, cei de la centru la fel…Mi-am facut mii de ganduri: oare ce o fi simtit fetita aceea , cand a vazut ca fratele ei a plecat, iar ea nu?!…Cand am ajuns in Centru, toti au ramas uimiti: Emanuel , in costum si cu cravata, parca nu era Emanuel! Unul dintre baietii mai mari a exclamat:
-Am crezut ca e unul din familie, nu din Centru! Ba , Emanuele, ce noroc ai!!
Si din nou s-a rupt ceva in interiorul meu: erau asa multi copii necajiti, iar eu nu-i puteam ajuta!!!…
M-am consolat cu gandul ca va trebui sa-mi focalizez toata atentia asupra lui Emanuel, apoi…In una din seri am citit din Biblie “Isaia7:14″- “…Se va naste un Fiu, si-I va pune numele Emanuel(Dumnezeu cu noi)”. A ramas pe ganduri un timp, apoi a soptit:
-Ce nume frumos am! Inseamna ca ma iubeste Dumnezeu, nu-i asa?

CONTINUARE...

Anii au trecut… Emanuel este acum in clasa a saptea. Este unul dintre cei mai cuminti copii din clasa, este printre singurii copii din scoala care citeste foarte mult si…picteaza. Emanuel a devenit ajutorul nostru ( impreuna cu sora lui, Antonia ) , in cresterea si educarea celorlalti patru copii mai mici…
Nimic nu se poate compara cu fericirea care-ti inunda inima cand vezi un copil zambind…