ALTI COPII...

4/11/2010 11:39:00 a.m. Posted by dana



Vacanta de iarna 2007 a trecut. Si nu oricum. Pentru noi, ca familie, a fost o noua provocare. Asta pentru ca am decis sa luam in familie inca trei fratiori ( Marius, Cristina si Andreea ) de la Centrul deplasament local. Deocamdata vin in weekend si-n vacante. Ne rugam sa-i putem lua definitiv...Nu neg faptul ca nu ne-am temut...Opt persoane intr-un apartament cu trei camere...Dar a fost minunat. Si asta pentru ca am vazut cat de fericiti au fost copiii. Partea trista a urmat cand a trebuit sa-i ducem inapoi. Cel mic, de cinci anisori, s-a agatat de gatul meu soptind :"Nu ma duceci inapoi...Plomit ca ma pac cuminte..." Dar el ESTE cuminte! Doamne! Si acum plange inima in mine!
La centru am revazut zeci de copii fara copilarie, copii cu priviri golite...copii care tanjesc dupa afectiune...Am revenit acasa infasurata de durerea pe care am simtit-o emanand din sufletelele acelea nevinovate. Si, pentru prima oara, dupa multi ani, am scris cateva versuri ( Opreste, om grabit! )...Le-am scris pentru acei copii, le-am scris cu speranta ca , cineva, dupa ce le va citi, va fi " ingerul pazitor" al unui astfel de copil macar la sfarsit de saptamana...Iar noi, ca familie ne rugam Domnului sa ne dea sanatate, intelepciune, rabdare , putere si resurse materiale pentru a-i lua si pe cei trei copii in familia noastra...Si poate si pe altii. Si CRED ca e posibil. Pentru ca Dumnezeu e dragoste, iar cine il are pe Dumnezeu in suflet, are si puterea de a impartasi celor din jur dragostea Lui.
Incepand cu luna noiembrie 2008 , cu ajutorul Domnului, ne-am mutat la casa. Acum este spatiu, iar copiii sunt liberi sa se joace, fara a deranja vecinii care, nu de putine ori comentau :"Pai, daca si i-a luat, sa si-i tina in casa..." Stiu insa ca au spus-o pe moment, si cred ca Domnul le va inunda inimile cu dragostea Lui, cand vor vedea cat de minunat este planul Sau...




...L-am luat pe Emanuel in familie, dar a trebuit s-o luam si pe sora lui. Automat familia noastra s-a marit cu doi membri. Eu invatatoare, sotul pensionat de boala, fiul inca in liceu...Statul ne sprijinea pe atunci cu 80 RON / copil. A trebuit sa facem anumite eforturi materiale pentru a crea conditii. Incepusem totul plini de dragoste , increzatori...Timpul a trecut...A adus cu el multe probleme. La un moment dat, cam dupa un an, coplesit de ele, am chemat copiii si am stat de vorba. Le-am spus cum sta situatia, ca ne e f greu, am intrat in datorii si daca tot asa va fi, in toamna vom fi nevoiti sa-i ducem inapoi la Centru. Am fost cu totii foarte tristi in ziua aceea. Parca nici soarele nu mai lumina ca-n alte zile. Nimic nu ne bucura. Tristetea ne coplesise. Am respectat programul si am mers la somnul de dupa amiaza...desi nu a reusit nimeni sa adoarma. Ne-am sters lacrimile pe furis...In clipele acelea simteam cum mi se frange inima...In sinea mea sopteam :"Ajuta-ne, Doamne! La Tine totul e posibil..."Si ne-a ajutat...In seara aceleasi zileam primit un mail de la o tanara prietena,Connie Hart din Olanda,si prietena ei Reina Timer , care, dupa ce un an au fost pe la noi si au vazut evolutia copiilor, ne scriau "vestea buna " si anume ca ele, impreuna cu un grup de crestini, ne vor sponsoriza lunar cu 150 euro. Nici nu va imaginati ce eliberare am simtit cu totii!!! Am plans, am ras si I-am multumit lui Dumnezeu! Trimisese ingerii Sai sa ne ajute sa pasim mai departe, fiindca aripile noastre nu ne mai ajutau sa zburam...Au trecut anii…Cei doi frati au ramas in familia noastra…
In urma cu un an am primit in clasa I doua surori: tunse, salbatice, cu gesture brutale si cuvinte vulgare…Se bateau, se injurau…Parca n-ar fi fost surori. Retraiam experienta traita cu Emanuel si sora lui.
Mai cu teama, mai cu emotii, i-am povestit sotului meu despre ele. La inceput nu a zis nimic, dar in fiecare zi veneam acasa mahnita, obosita, aproape disperata ca nu pot lucra mai mult cu ele pentru a le ajuta. Pana la urma mi-a spus :”Ce-ar fi sa le aduci la noi la sfarsit de saptamana?”
Atat am asteptat. Cu sufletul la gura m-am dus dupa ele…Emanuel si Antonia pregateau camera sa incapa toti patru…Locuiam intr-un apartament cu trei camere…
Ajunsa la Centru am avut parte de o surpriza : fetitele aveau un fratior de cinci ani. Normal ca l-am luat si pe el…Si asa, familia noastra a “sporit”…La inceput doar in vacante si la sfarsitul saptamanii, apoi…Intr-o zi din vara anului 2008, am luat copiii si am mers cu ei in Brasov. Aveam anumite probleme de rezolvat. Pe drum, sotului i-a venit o idée minunata : sa mergem cu copiii la Protectia Copilului…Si asa am facut.
Pe drum, baiatul cel mic a strigat brusc :”Uitati tata, bunica!” Ei erau…Sotul a oprit masina si i-a cautat prin multime, in timp ce eu cu copiii am intrat in sediul Directiei Protectiei Copililului. Dupa un timp au venit tatal , bunica si matusa copiilor. S-au bucurat de revedere, i-am lasat sa povesteasca de-ale lor…
Am stat cam o ora, dupa care am vrut sa plecam, dar ne-a oprit o asistenta sociala care ne-a spus ca urma sa vina o femeie cu cea mai mica surioara, de cinci ani, pe care nu o vazuse nimeni pana atunci, fiind abandonata in spital. Femeia anuntase ca vine, fara a sti ca noi si familia copiilor eram acolo!!!Nu-mi venea sa cred!!!
Si a venit: o blonduta cu ochii jucausi , pusa in permanenta pe sotii. Nu a tinut de vorba pe nimeni. Nimic nu-i convenea…Cei trei frati au fost dezamagiti ca au fost respinsi. Pe drum le-am explicat ca era prea mult pentru un copil de cinci ani sa afle ca mai are frati si surori, ca tatal si bunica nu veneau din mediul asemanator cu cel in care crescuse ea ( fusese crescuta in plasament familial ).
Si eu eram trista, dar nu disperata. Eram sigura ca vor mai fi ocazii ca cei patru frati sa se revada…Si ocazia nu a intarziat : a doua zi am aflat ca fetita era intr-un centru de primire…Familia care o crescuse revocase ordinul de incredintare…
Bineinteles ca duminica urmatoare am mers la ea. Ne-a primit la fel de ostil. Acum era speriata si disperata. Nu intelegea de ce e acolo…Dupa cateva saptamani a fost adusa in Centrul de Plasament din localitatea noastra. Apoi am luat-o noi…
In fiecare zi imi spune: "Nu-i asa ca va cineci de plomiciune si n-o sa ma palacici niciodata? Fiindca ma iubici…” Ne straduim sa-i demonstram acest lucru.S-a acomodat in familie, s-a acomodat cu fratii ei, ii accepta si-i iubeste… dar inca mai este mult de lucru...Stim insa ca nu suntem singuri. EL e cu noi si ne ridica atunci cand umerii se apleaca din cauza poverilor...
Am incredintarea ca Dumnezeu a unit acesti copii. Am incredintarea ca El a creat un plan pentru vietile noastre…


  • Digg
  • del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Yahoo! Buzz
  • Technorati
  • Facebook
  • TwitThis
  • MySpace
  • LinkedIn
  • Live
  • Google
  • Reddit
  • Sphinn
  • Propeller
  • Slashdot
  • Netvibes
Postari mai noi Postari mai vechi Home

2 Comentarii:

  1. elena marin-alexe spunea...

    Fiti binecuvantati in veci!

  2. CatalinaVD spunea...

    Domnul sa va binecvinteze cu tot ce aveti nevoie

Merita sa cititi si...