Pe aripile unui vis

12/07/2010 10:45:00 p.m. Posted by ingeresc



Clipele ce impodobisera atât de frumos cutia mea cu visuri, imi aduceau amintirea unui moment ratacit pe undeva. Sageti de regrete imbalsamau prea dureros un suflet a carui sperante se ratacisera undeva printre valurile infuriate ale dorintelor ascunse si nerostite ale unei inimi ce astepta in tacere.

Numaram fiecare respiratie, fiecare minut, fiecare clipire din ochi. Inocenta povestilor in care crezusem si care pe undeva imi luminasera copilaria, parea atât de indepartata incât nu mai puteam simti ca mi-a apartinut cândva mie.

Asteptarea mi se parea o vesnicie. Paream supus unui test in care fiecare treapta a existentei mele incetosate era intotdeauna mai agonizanta decât prima. Stiam ca trebuia sa trec pe aici.

As vrea sa-ti povestesc. Dar si sa tac. Poate ochii mei ar vorbi mai mult decât ar face-o vorbele. Am in ochi scânteia licarind a fericire, in timp ce sufletul meu gazduieste o necunoscuta. Aceea de a fi prea departe de tine. In alta lume. In alt vis.

Eram singur. Si inima nu putea rezista schimbarilor la care era supusa. Ma simteam slab si asteptam ca in orice moment sa trec dincolo de un hotar de unde nimeni nu s-a mai intors vreodata.

Cu privirea pierduta, calatoream printre amintiri. Nisipurile miscatoare ale sufletului ma purtau fara sa vreau spre locuri aride, spre tinuturi reci, a caror infatisare imi dadea fiori. Nu voiam sa mai doara. Ma rugam ca timpul sa se prefaca in stana de piatra. Si sufletul meu sa gaseasca drumul spre desavârsire. Drumul spre tine.

Parca ma simteam pierdut intr-o lume ce imi inchidea toate drumurile spre fericire. Involuntar, am simtit ca o centura de siguranta m-ar putea salva. Prevedeam o calatorie agitata pe parcursul careia doar rugaciunea ma mai putea ajuta. Ea ar fi fost siguranta mea.

Incepusem un drum care ma purta printre mii de voci ce imi adusesera in urechi numai soapte amare care imi acoperisera strigatul slab de neputinta. Incet - incet parca ma resemnam ca fiind sunetul unei viori. Nebagat in seama. Prea mic si prea fara importanta ca sa mai ia cineva aminte la mine.

Sufletul imi oscila intre iluzie si speranta si, pas la pas cu tristetea, am pornit amândoi pe un drum a carui lumina nu reuseam inca sa o zaresc. Imi doream un miracol, o evadare din aceasta inchisoare a singuratatii in care ma trezisem asezat peste noapte. Parca ma uitasera toti.

Dar in tacerea mea visam la caldura unei duioase imbratisari, la apropierea de cineva a carui raze sa trezeasca in mine dorinta de a lupta, de a trai, de a supravietui. Trebuia sa astept si sa sper ca florile universului meu nu se vor ofili inainte de vreme si ca izvorul inimii nu-mi va seca, asa cum imi era teama. Ca ochii isi vor regasi voiosia si ca voi putea respira aerul diminetii fara urme de regrete, constient ca acesta mi-a fost destinul si ca indiferent de circumstante, voi implini ceea ce mi-a fost scris.

Nu ma pot impiedica sa nu ma gândesc la atâtea momente frumoase la care as fi putut fi partas, dar care dintr-un motiv sau altul, mi-au scapat printre degete. Nu ma pot impiedica sa nu ma gândesc la acea parte din mine care doreste perfectul, albul, inocenta, stralucirea. Care viseaza cu ochii deschisi la momentul in care o Mâna ma va atinge si voi inflori, pentru totdeauna. Fara teama ca imi voi pierde parfumul, ca voi fi cândva uitat sau ingradit fata de toate lucrurile pe care le merit.

Continui sa sper ca va veni o zi in care lanturile se vor rupe, ca voi fi eliberat de mine insumi si ca inima va fi libera sa zâmbeasca si sa elibereze lacrima recunostintei, sa dea drumul tuturor dorintelor innabusite. Si sa pot revarsa dorul care m-a ars atâta vreme si care m-a secat de toate puterile..

Câteodata simt cum tarâna pamântului se deschide incet pentru a-mi primi toate neimplinirile. Se deschide pentru a ma ascunde de sabiile care se napustesc asupra mea si sa ma feresc de flacarile cuptorului din care nu mai gasesc iesirea.

Dar, când ma uit in jur, descopar alaturi de mine un luptator. O inima neobosita. O fiinta a carei incredere ma zdruncina si a carei seninatate ma tulbura. Incerc sa ma dezmeticesc si sa revin pe linia de plutire. Simt o usurare. Poate ca nu e totul pierdut si poate ca a meritat asteptarea.

Cu buze tremurânde si privirea mirata, cu fiori de speranta in suflet, decid sa nu renunt la lupta. Si astfel, nisipurile miscatoare au inceput sa dispara ca prin farmec unul dupa altul. Am cautat mângâierea peste zari, iar ea era lânga mine. Ma uitasem dupa un inger, iar el ma veghease din umbra.

Sunt momente când, ingenuncheat si scaldat in amaraciunea ce imi curge pe obraji, imi simt furata clipa. Secventa unei fericiri la care nu aveam dreptul sa visez. Fericirea unei clipe pe care simt ca o pierd.

N-as vrea sa ramâna in urma mea cenusa unui trandafir ofilit inainte de vreme. Nici nu m-as putea ascunde in umbra unui vis.

Voi astepta. Chiar daca clipele mi se par ani. Si anii o eternitate.
O voce mi-a soptit ca " tacerea face ecoul mai puternic dcât un strigat de durere." Poate ca e adevarat..

Si daca realitatea ma tine legat de pamânt, stiu ca va veni o zi in care sufletul va primi fericirea de dincolo. Ea va fi izvorul a caror ape nu vor seca.

Simt ca Dumnezeu este mai aproape decât ne-am putea imagina. Si ca tot ceea ce punem mai presus decât pe El, vom pierde.

Dragostea indreptata intâi spre pamânt, ucide. Ne lipeste sufletul de tarâna. Ni-l schilodeste.
Dar inima indreptata spre Dumnezeu va fi rasplatita...!
  • Digg
  • del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Yahoo! Buzz
  • Technorati
  • Facebook
  • TwitThis
  • MySpace
  • LinkedIn
  • Live
  • Google
  • Reddit
  • Sphinn
  • Propeller
  • Slashdot
  • Netvibes
Postari mai noi Postari mai vechi Home

2 Comentarii:

  1. Anonim spunea...

    WOOOW m'a lasat fara cuvinte. SUPERB ! GOD BLESS YOU !

  2. ingeresc spunea...

    Ma bucur ca ti-a placut :)

    God bless you..

Merita sa cititi si...