Fluturi de gheata

Inconjurat de tacere, cu gândul la dragostea ce m-a schimbat, ma ascund in spatele unui ocean de tristete. Ma invalui in mister si imi mestec durerea intr-o liniste ce ma doare, ca si cum cerul si-ar fi intors fata de la mine, ca si cum inima mi-ar fi sfâsiata de o haita de lupi infometati.

Sunt clipe care ma omoara putin câte putin. Clipe in care imi cânt nefericirea intr-un strigat mut, frânt pe niste buze inclestate de durere. Zadarnic imi doresc ca marea sa ma atraga spre adâncimile ei. Zadarnic vreau ca soarele sa isi ascunda razele de mine. Zadarnic simt ca poate perla ar fi mai in siguranta, daca i s-ar lua stralucirea.

Ploaia mi-a batut la geamul inimii si, intr-o clipa de slabiciune i-am deschis. Am sperat ca stropii ei vor vindeca carbunii aprinsi ai unei inimi muribunde. Vreau sa ma pierd in neant, in cautarea cuiva, pe umarul caruia sa imi sprijin neputinta.

Fluturi de gheata se ingramadesc sub pleoape. Ma simt purtat dincolo de timp si spatiu spre un suflet ca carui singuratate ma copleseste. Inima ma poarta prin povestea unei trairi care nu ma lasa sa ies din coliba in care mi-am ascuns toate tainele. Parca ar fi un joc amagitor ce-mi promite regasirea sperantei ratacite printre lacrimi.

Parca mi-a fost dat sa traiesc exilat pe suprafata pamântului. Sa manânc amar si sa beau deznadejde. Parca ma topesc si ma frâng. Bucati de suflet isi iau zborul fara sa fiu avertizat ca voi suferi in lipsa lor. Câteodata am impresia ca suferinta se transforma in victorie. In binecuvântare.

Incerc sa imi ascund nelinistile in spatele unei melodii. In spatele unor sunete. A unor gemete. E cântarea lui Iov. Asemenea lui, traiesc in asteptarea unui miracol. Asemenea lui, am jertfit tot ce-a fost mai de pret. Am cunoscut pustiurile si adâncurile spaimelor din noapte. Groapa nu mi s-a parut niciodata prea adânca. Nici cuptorul prea fierbinte. Le-am acceptat asa cum au venit. Una dupa alta. Bun si rau. Cald si rece. Intristari si bucurii. Lacrimi si zâmbete.

Chiar daca am simtit taietura in carne vie. Chiar daca nu a fost nimeni sa imi ofere o imbratisare. Sau macar un zâmbet. Poate un surâs. Sau, in treacat o privire... Am plecat capul si am suportat dalta care ma lovea. Nu mai stiam unde sa caut inca un strop de putere, in trupul meu fragil...

Prabusit si tintuit la pamânt, sufletul mi se ingoapa intr-o rugaciune fierbinte.
Multumeam pentru amarul si flacarile acestei Vai a Plângerii.
Multumeam pentru tristetea si durerea din piept. Pentru roata pe care eram intins ca o jertfa vie.
Pentru aripile frânte.
Pentru suspinurile ce imi devenisera frati si surori peste noapte.

Nu stiu ce durea mai tare: singuratatea clipei sau clipa singuratatii.
Domnul imi soptea ca nu era totul pierdut. Chiar daca ardeam de dorinta de a ma preface in lacrima de dor. Poate ca asa as fi putut atinge chipul schimonosit din spatele zâmbetului.

Imi plec ochii si las izvorul sa imi curga pe obraji. Incerc sa imi deschid ferestrele sufletului.
Dar ma cuprinde spaima, indoiala si tremurul. As vrea sa ma retrag dar si sa ramân.
As vrea sa ma ascund dar si sa ma las gasit.

Doamne... nu ma incerca mai mult decât pot duce. Nu ma abandona. Nu imi pune greutati peste puterile mele. Sau ,daca o faci... intinde-Ti Mâna si scoate-ma la loc larg. Ajuta-ma sa vad ca inca pot merge, chiar daca nu mai pot zbura. Ca pot spera chiar daca intunericul ma inconjoara.

... Si vindeca Tu, acolo unde doare. Mângâie sufletul incovoiat de amaraciune si revarsa pacea datatoare de viata. Ramâi Stanca pe care sa ne ancoram toate visele, sperantele, si unde sa gasim curajul de a merge mai departe.

Amin.