Viata ca un val...
10/10/2008 05:22:00 p.m. Posted by Andrey
Cel mai adesea, situatiile neplacute, necazul sunt cele care nasc in minte nedumeriri de genul: "Totul mergea bine, succesul era de partea mea, atinsesem culmea, in timp ce raul, iata, pandea la orizont..."
In general, binele, reusita, bogatia, surprizele placute sunt percepute de oameni ca fiind starea fireasca la care ar trebui sa tindem cu totii si pe care, atunci cand o obtinem, cautam s-o mentinem cat mai multa vreme ca si cand aceasta ar fi mereu "linia de sosire" in maratonul vietii.
In realitate insa, binele si raul care ni se intampla, se succed pe o traiectorie sinusoidala ale carei urcusuri si coborasuri oscileaza de-a lungul unei linii orizontale: cand deasupra, cand dedesuptul ei. Ambele sunt de fapt excrescente, iesiri din contur, convulsii ale vietii, valuri ale unei mari hartuite de furtuna si ca in orice furtuna, nu lipsesc norii negri ai urii, vantul puternic al mandriei, tunetele razbunarii, fulgerele sclipitoare ale minciunii.
Toate acestea si multe altele starnesc valurile care urca, apoi se prabusesc producand spaima, prapad si moarte. Iar pe aceste valuri, pluteste in deriva barca omenirii intr-un zbucium continuu, pentru ca, pe carma, stau fixate cu obstinatie, firave si vulnerabile, mainile necredintei, asa cum se intampla in vorbele lui Iacov (1:6): "Dar s-o ceara cu credinta (intelepciunea), fara sa se indoiasca deloc: pentru ca cine se indoieste, seamana cu valul marii, tulburat si impins de vant incoace si incolo".
Cine insa, ne-ar putea mentine pe drumul fara inaltari magulitoare urmate de caderi dezamagitoare, aflate parca intr-un proces continuu de compensare reciproca?! Oare, cum ne putem pastra echilibrul fara a starni valuri pe marea vietii, valuri ce ne ridica intr-un avant ametitor, creandu-ne falsa imagine de cuceritori, dupa care ne coboara la fel de vijelios punandu-ne eticheta de nefericiti?!
Doar cararile lui Dumnezeu ne pot oferi siguranta, fiindca pe ele se plimba dragostea "cea indelung rabdatoare, plina de bunatate, care nu pismuieste, nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se gandeste la rau, nu se manie, nu se cearta..." ca sa starneasca valuri, ci din contra, "acopera totul, crede totul, nadajduieste si sufera totul" (1Corinteni 13). Si tot pe aceste drumuri, primim "Intelepciunea care vine de Sus" si care "curata, pasnica, blanda, usor de induplecat, plina de indurare si de roduri bune..." (Iacov3:17), ne va ajuta sa intelegem ca viata insasi este un dar inestimabil si ne va invata sa percepem caderile ca pe niste trepte catre perfectiune, iar din inaltari sa facem prilejuri de multumire lui Dumnezeu intocmai ca "bogatul care se lauda cu smerirea lui" (Iacov 1:10), stiind ca "mandria merge inaintea caderii".
Iata un mod de a urca tot timpul...
Autor: Sabina Negrut
In general, binele, reusita, bogatia, surprizele placute sunt percepute de oameni ca fiind starea fireasca la care ar trebui sa tindem cu totii si pe care, atunci cand o obtinem, cautam s-o mentinem cat mai multa vreme ca si cand aceasta ar fi mereu "linia de sosire" in maratonul vietii.
In realitate insa, binele si raul care ni se intampla, se succed pe o traiectorie sinusoidala ale carei urcusuri si coborasuri oscileaza de-a lungul unei linii orizontale: cand deasupra, cand dedesuptul ei. Ambele sunt de fapt excrescente, iesiri din contur, convulsii ale vietii, valuri ale unei mari hartuite de furtuna si ca in orice furtuna, nu lipsesc norii negri ai urii, vantul puternic al mandriei, tunetele razbunarii, fulgerele sclipitoare ale minciunii.
Toate acestea si multe altele starnesc valurile care urca, apoi se prabusesc producand spaima, prapad si moarte. Iar pe aceste valuri, pluteste in deriva barca omenirii intr-un zbucium continuu, pentru ca, pe carma, stau fixate cu obstinatie, firave si vulnerabile, mainile necredintei, asa cum se intampla in vorbele lui Iacov (1:6): "Dar s-o ceara cu credinta (intelepciunea), fara sa se indoiasca deloc: pentru ca cine se indoieste, seamana cu valul marii, tulburat si impins de vant incoace si incolo".
Cine insa, ne-ar putea mentine pe drumul fara inaltari magulitoare urmate de caderi dezamagitoare, aflate parca intr-un proces continuu de compensare reciproca?! Oare, cum ne putem pastra echilibrul fara a starni valuri pe marea vietii, valuri ce ne ridica intr-un avant ametitor, creandu-ne falsa imagine de cuceritori, dupa care ne coboara la fel de vijelios punandu-ne eticheta de nefericiti?!
Doar cararile lui Dumnezeu ne pot oferi siguranta, fiindca pe ele se plimba dragostea "cea indelung rabdatoare, plina de bunatate, care nu pismuieste, nu se lauda, nu se umfla de mandrie, nu se gandeste la rau, nu se manie, nu se cearta..." ca sa starneasca valuri, ci din contra, "acopera totul, crede totul, nadajduieste si sufera totul" (1Corinteni 13). Si tot pe aceste drumuri, primim "Intelepciunea care vine de Sus" si care "curata, pasnica, blanda, usor de induplecat, plina de indurare si de roduri bune..." (Iacov3:17), ne va ajuta sa intelegem ca viata insasi este un dar inestimabil si ne va invata sa percepem caderile ca pe niste trepte catre perfectiune, iar din inaltari sa facem prilejuri de multumire lui Dumnezeu intocmai ca "bogatul care se lauda cu smerirea lui" (Iacov 1:10), stiind ca "mandria merge inaintea caderii".
Iata un mod de a urca tot timpul...
Autor: Sabina Negrut
0 Comentarii:
Trimiteți un comentariu