Mângăiere

Mângăiere,
Ani de-a rândul
Rana acestui pământ s-a făcut tot mai adâncă
Vremea trecu,
Şi departe de timpul de-atunci
Uitarăm că ne-ai dat apă din stâncă.

Şi totuşi;
Pe colinele Betleemului
Ai coborât cu umilinţă în noapte,
Şi-ai adus mângăiere;
Făcându-ne să înţelegem
Că de dragostea Ta, nimic nu ne desparte.

Mângăiere,
Tu ai rămas peste veacuri
Cea mai dorită pentru un suflet zdrobit.
Cuvântul Tău moale
Aşezat chiar pe rană,
I'aducere-aminte, ce mult ne-ai iubit.

Atunci,
În crâncena suferinţă,
Când te-am aşezat pe lemn după al nostru plac,
O voce caldă sub formă de rugă
Ne-a mângăiat existenţa, spunând;
„Tata! Iartă-i, că nu ştiu ce fac”

Astăzi,
Cu sufletul zdrobit
De-atâta amărăciune şi de atâta rău,
Căzut la picioarele Tale,
Îţi cer o mângăiere;
Să-mi spui-doresc-că sunt al Tău.

Uită te rog,
Că te-am scuipat şi coasta ţi-am străpuns,
Lovindu-te din ce în ce mai tare.
Azi plin de răni
Te rog să mă mângăi;
Şi potrivit cu harul Tău, să-mi dai iertare.