Doua... in una !!!

11/04/2010 09:02:00 a.m. Posted by Matryoshka

Nu de mult timp am primit un e'mail foarte interesant de la o buna prietena care personal m'a pus pe ganduri si m'a ajutat sa ma inteleg pe mine insumi, sa ma iubesc si sa ma apreciez asa cum sunt chiar daca de multe ori cei din jur ma judeca !! As vrea sa il impartasesc si cu voi !!

Dragi prieteni

Doresc să împărtăşim împreună câteva gânduri despre greşeala pe care o facem… judecând oamenii după aparenţe… da, e adevărat că prima impresie contează (aşa se spune) dar, din punct de vedere spiritual, ceva diferă…

Ştim, în adevăr, că Legea este duhovnicească, dar eu sunt pământesc, vândut rob păcatului. Căci… nu fac ce vreau, ci fac ce urăsc. Acum, dacă fac ce nu vreau, mărturisesc prin aceasta că Legea este bună. Şi atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Ştiu, în adevăr, că nimic bun nu locuieşte în mine, adică în firea mea pământească, pentru că, ce-i drept, am voinţa să fac binele, dar n-am puterea să-l fac. Căci binele, pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul, pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac! Şi dacă fac ce nu vreau să fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci păcatul care locuieşte în mine. Romani 7:14-23.


Mi s-a întâmplat şi mie să spun că am fost dezamăgită de oameni (şi mă refer la oamenii de care nu aş fi dorit să fiu dezamăgită vreodată, fiindcă aveam aşteptări de la ei)… dar am asistat la o scenă, în care o persoană a reacţionat într-un mod greşit şi pe urmă a venit şi mi-a zis: ”îmi cer iertare că nu am fost o mărturie bună pentru tine, îmi pare rău că am reacţionat aşa”…

Cunosc de mulţi ani persoana în cauză şi ştiu că are un caracter calculat, atât pe plan spiritual cât şi natural, iar reacţiile de acest gen nu-l definesc deloc… totuşi, chiar dacă nu a continuat să se argumenteze, am înţeles că se temea ca nu cumva să cred că aşa era el de fapt şi că... în rest… doar s-ar preface… dezamăgindu-mă cumva că nu ar fi omul lui Dumnezeu.

Şi îmi amintesc că cineva zicea: "Când sunt bine nu am nimic în comun cu persoana care devin când nu sunt bine!”… apoi nu ştiu cât de adevărate sunt cuvintele acestea … dar cred că cel mai simplist (şi chiar trist) mod de a analiza un om, este tocmai prin prisma unei singure secvenţe extreme din viaţa lui, pentru că aşa nu vei ştii niciodată dacă secvenţa aceea nu a fost datorată unei zile grele pe care a trăit-o, sau poate altceva… şi nici nu ştii când îţi vine şi ţie rândul… să faci aşa.

Cu vremea însă… n-am mai simţit dezamăgirea, fiindcă am înţeles un adevăr: omul vechi (rău) şi omul nou (bun) locuiesc împreună în trupul acesta… şi cum aş mai putea judeca pe cineva când ştiu prea bine că şi în mine sunt două persoane total diferite, care se luptă mereu şi, când ajunge să câştige firea mea, adică această Adriana, reacţionez ca una care nu Îl are ca Împărat pe Dumnezeu…. dar când câştigă omul cel nou ( Adriana- fiica de Domn) atunci cu adevărat nu mai sunt eu. E ca şi cum aş avea o dublă personalitate: o parte din mine este Adriana (omul rău) şi o parte din mine este fiica Domnului (omul bun, obţinut prin naşterea din nou).

Şi poate vă întrebaţi: „cum aşa?” şi de aceea explic… Amândouă, atât Adriana, cât şi fiica de Domn, sunt parte din mine şi nu aş vrea niciodată ca cineva să se uite la Adriana şi să uite că mai există şi o fiică de Împărat în ea, nici să se uite doar la fiica Domnului şi să uite că mai există şi Adriana acolo. Da, două în una singură (aş zice eu) şi dacă sunt spirituală, sunt şi firească… iar proporţia totdeauna o va stabili alegerea mea de a fi una din cele două… pentru că între Adriana şi fiica lui Dumnezeu se dă tot timpul o luptă…

Da, în mine e mereu o luptă… şi dacă se vede mai mult partea mea firească, adică Adriana, nu înseamnă că mă prefac şi că nu aş mai fi fiică de Împărat, ci înseamnă doar că firea mea a câştigat o bătălie… pentru că fiica Împăratului n-a vegheat… da, şi ştiu că e păcat! Adriana e ciudată… chiar dacă râde mereu. Se teme de întuneric, se teme de înălţime şi de şerpi (mi-a povestit o prietenă cum a omorât un şarpe care a intrat în bucătăria ei… şi m-am înfiorat). Adriana se supără când nu te-ai aştepta şi mereu vrea să aibă ea dreptate, dorind să facă doar ce vrea ea … şi, de cele mai multe ori, ceea ce-i place nu are nici o legătură cu Dumnezeu… dar în loc să asculte, ea îşi astupă urechile când aude ceva ce nu-i place… apoi detestă învăţătura… şi bine că a trecut şi de vremea aceea…

Adriana de multe ori vorbeşte când ar trebui să tacă şi fuge când ar trebui să stea pe loc… ca să confrunte lucrurile. Ce consideră Adriana a fi bine… este de fapt un rău „mai puţin negativ” şi ea nu vede Calea nici cu ochii deschişi… ce să mai zic că uneori visează la o dragoste firească şi devine nemulţumită de ce vede... fiind în stare să vadă doar paiul din ochiul celuilalt şi nu bârna din ochiul ei, apoi se bazează doar pe emoţii când face alegerile şi e mereu dezamăgită când vede că emoţiile ei sunt la fel de nestatornice ca şi ea… Dar fiica Domnului este altceva, ea este exact opusul Adrianei. Ea e fiica Împăratului şi înţelege că are sânge nobil, de aceea nu se mai poartă ca şi restul lumii. Ea nu se teme de întuneric, pentru că Domnul Isus este Lumina ei; nu se teme de înălţimi, pentru că ea este fiica Celui Prea Înalt şi păşeşte peste şerpi cu încredere în Dumnezeu, fără să i se întâmple nici un rău şi nici nu o interesează de frica Adrianei. Fiica Domnului a învăţat să tacă, chiar şi dacă ştie răspunsul, pentru că ea vorbeşte cu oamenii şi a înţeles că asta nu este ca şi cum ai participa la concursul … ”cine ştie câştigă”…

Da, fiica de Domn caută voia Domnului ei, chiar şi dacă o face pe Adriana să sufere. Nu-şi astupă urechea când o strigă Dumnezeu şi nu-şi întoarce inima de la învăţătură, niciodată nu fuge de luptă şi confruntă lucrurile… oricât de umilitor ar fi pentru Adriana. Apoi… fiica lui Dumnezeu are ca unitate de măsură doar binele stabilit de Dumnezeu şi nici un rău „mai puţin negativ” nu o interesează. Când visează… ea vede doar penele care o acoperă şi aripile Celui Sfânt care o ascund, în timp ce priveşte în Sus, spre Dumnezeu.

Fiica Domnului îi închide ochii Adrianei, ca să poată vedea prin credinţă Calea şi pe Dumnezeul ascuns în toţi cei care sunt ai Lui, în tot ce El hotărăşte şi în tot ce are legătură doar cu Dumnezeu. Aşa că… dacă ne uităm la oameni prin prisma unei singure bătălii şi nu avem în vedere tot războiul lor, atunci e doar o părere incorectă şi incompletă, a unui om care, din fire judecă incorect... şi e corect să nu laşi o situaţie să descalifice un om în ochii tăi (dacă nu ştii sigur că reacţia lui e un stil de viaţă) fiindcă poate fi doar o luptă pierdută pe moment în faţa firii…

De aceea este bine să nu rămâi şocat, spunând vorbe de genul: ”de la el nu m-aş fi aşteptat” şi când vezi cum vreun ”Pavel” strigă şi el la femeia de la magazin… că nu i-a dat restul bine… taci şi înţelege că acolo este tot un ”apostol Pavel”, chiar dacă, pentru o clipă, l-a biruit şi pe el firea … da, ştiu că e trist… dar e uman!

Dacă vrem săprimim har atunci când avem reacţii nedemne de un copil de Dumnezeu, reacţii care nu-l definesc pe Tatăl nostru din cer, atunci e bine să dăm şi noi har altora şi să înţelegem că nici pe ei nu îi definesc situaţiile pe care le pierd de sub control… dacă ele nu sunt un stil de viaţă pentru ei.

Cu timpul am mai învăţat ceva : Adriana m-a învăţat că e ok să fiu om (pentru că a-ţi recunoaşte starea de om nu înseamnă să te înjoseşti, să te umileşti şi să încerci să atragi mila cuiva, pozând a victimă… unii se dispreţuiesc de parcă ar fi viermi nu oameni, iar asta mi se pare nedrept faţă de Creatorul nostru… însă mult mai urât mi se pare când cineva se crede zmeu în loc de om… şi nu sunt deloc împotriva înţelegerii că omul este o ”făptură minunată” dar sunt total împotriva închipuirii că suntem altceva decât ceea ce am fost creaţi să fim, adică oameni.)… apoi fiica de Dumnezeu m-a învăţat că Dumnezeu poate practic să trăiască într-un om (în Adriana)… şi că, dacă sunt fiică de Dumnezeu, ar trebui să ţintesc să nu mai trăiesc ca şi cum aş fi roaba Lui... ci ca şi cum aş fi prietena Lui.

Da, fiica Domnului m-a învăţat că dacă îmi plec prea mult capul… făcând compromisuri… s-ar putea să-mi cadă coroana… şi chiar dacă deseori nu-mi place că sunt Adriana, cred totuşi că aş fi incompletă fără ea… şi, sincer, nici nu cred că aş putea renunţa la vreuna (din ceea ce sunt)… fiindcă ar fi caşi cum aş merge într-un singur picior… şi tare m-ar incomoda!
De aceea le iubesc pe amândouă (pe Adriana cea veche şi pe Adriana cea nouă-fiica Lui)… şi dacă n-aş fi ajuns să spun aşa, atunci n-aş fi înţeles niciodată ce însemnă să iubesc pe alţii ca şi pe mine … iar acest verset: „ Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Matei 19:19) pentru mine ar fi fost doar … o teorie!

Închei spunându-vă povestioara cu cei doi lupi: „O mamă îi spune copilului său despre o luptă care se dă în ea, simbolizând-o prin bătălia dintre doi lupi. Unul este rău: se înfurie, invidiază, regretă, lăcomeşte, e arogant, gelos, orgolios, minte, îşi plânge de milă, se simte inferior, vinovat, e plin de mânie… iar celălalt este bun: e vesel, calm, iubitor, smerit, binevoitor, generos, încrezător, optimist, plin de compasiune şi credinţă, iertător, recunoscător… Copilul se gândi pentru o clipă şi apoi o întrebă: “Şi cine va câştiga această bătălie?” Printr-un răspuns simplu, mama spuse: “Cel pe care îl hrănesc mai bine”…

Ştiu că această luptă este a mea, dar cu siguranţă este şi lupta ta, pentru că fiecare copil de Dumnezeu poartă cu el şi firea veche (omul rău) şi ce trebuie să învăţăm din povestea aceasta este că: totdeauna vom fi ceea ce alegem să fim… şi bine ar fi să alegem ceea ce ar dori Dumnezeu să fim! Amin!

Dumnezeu să vă binecuvânteze!

Shalom

Adriana
  • Digg
  • del.icio.us
  • StumbleUpon
  • Yahoo! Buzz
  • Technorati
  • Facebook
  • TwitThis
  • MySpace
  • LinkedIn
  • Live
  • Google
  • Reddit
  • Sphinn
  • Propeller
  • Slashdot
  • Netvibes
Postari mai noi Postari mai vechi Home

0 Comentarii:

Merita sa cititi si...