Mioriţa

Pe-un picior de plai
Cu gândul la Rai...

- Nu plânge,Mioriţo,nu mai plânge,
Ţi-e,cumva,glasul bocet a pustiu?
Complotul cosmic însetat de sânge
Ce-a vrut ca Viaţa-n moarte a o frânge
A eşuat,Păstorul tău e viu.

Iar dacă paltinii şi brazii cântă,
Chiar munţii falnici în splendoarea lor,
Ei nu jelesc şi nici nu se frământă
Ci spre Păstoru-ţi cântul lor se-avântă
Recunoscându-L ca şi Creator.

Căci înainte ca ceva să fie,
Iar timpul făcea primii paşi în mers,
Păstorul tău,care-i din veşnicie,
A desenat cu-tâta măiestrie
Decorori pentru-ntregul Univers.

De-aceea-I cântă soare,lună,stele
În drumul lor pe tainice poteci;
Păstorul tău e Domn şi peste ele,
Aşa că sterge-ţi lacrimile grele
Căci El e viu,e viu în veci de veci:

-N-am doliu-n suflet şi nu plâng de jale,
Eu ştiu că este viu al meu Păstor
Căci simt atingerea iubirii Sale
Şi-al Lui toiag mi-e-ndrumător pe cale,
Dar plâng mereu de dor,numai de dor.

Mi-e dor de El şi plânsul nu se curmă
Căci vreau să-L văd,să-I mulţumesc smerit,
Cândva,păscând,eu,oaia de la urmă
M-am rătăcit,m-am depărtat de turmă
Dar El m-a căutat şi m-a găsit.

M-a dus pe umeri până la păşune
Să fiu alături iar de turma Lui,
Şi-avea în glas atâta pasiune,
Şi-atâta miere-avea în vorbe bune
Cum n-am găsit în glasul nimănui.

-Nu plânge,Mioriţo,aşteptarea
Şi plânsul tău de dor se vor sfârşi;
Priveşte cum se luminează zarea,
Se-aud şi paşi,se-aude-n cer cântarea,
Păstorul vine,nu va zăbovi.

Amin

Simion Felix Marţian