Din tainele sufletului

Printre visele ce se cladesc in zori, printre gândurile stranii, printre florile ofilite ale inimii, caut o dragoste care sa ma faca sa zbor, caut un fluture pe urmele caruia sa alerg neobosit, caut aripile cu care sa alerg in intâmpinarea ta, ca sa-ti daruiesc cea mai gingasa floare a sufletului meu: speranta...

Caut un inteles in durerea ce astazi ne uneste, caut raspunsuri pentru destinul de mâine. Imi intreb inima la orele târzii din noapte si veghez pe meterezele gândurilor ce-si iau zborul spre tarâmul unde iubirea nu moare niciodata.

Strajer pustiit de speranta, caut iubirea care m-ar putea face sa reinviu la viata si sa meditez in taina la zâmbetul ce-mi va descatusa simturile, la vederea perfectiunii intruchipate.

Si daca timpul mi te-aduce mai aproape sau daca nehotarârea mi te indeparteaza, am sa intreb marea care ne poarta dorurile si vântul ce ne aduce speranta, am sa astept tacut si insingurat prima tresarire a inimii, fara teama ca visele imi vor pieri in zori de zi.

Suflet de copil, ma impiedic printre necunoscute, nesigur si slab. Gândurile mi se indreapta inspre gradini pe care nu le-am vazut niciodata, spre ape din care nu m-am adapat si spre flori carora nu le-am simtit inca mirosul. Dar sunt increzator ca Acela ce face toate lucrurile posibile, va da viata si visului meu. Sa fie liber sa zboare... si eu o data cu el. Sa privesc cu gânduri bune spre viitor. Sa zâmbesc si sa strig de bucurie când el va deveni realitate.

Printre ruinele incetosate ale inimii mele, scormonesc gânditor. Nu pot s-o cunosc deplin si nici sa ma-ncred in ea. Cum as putea sa o inteleg?

Traiesc de multe ori pe muchie de cutit. Sunt lovit si doare. Dar inima continua sa bata. Continua sa lupte si sa spere. Sa spere? O, Doamne, da-mi Tu putere sa razbesc prin desisul care ma sperie, imi da fiori si ma face sa pasesc mergând inapoi.

Mi-e sufletul greu, si parca am adunat in el toata amaraciunea unei lumi intregi.
Recunosc ca tristetea nu m-a parasit niciodata. Mi-a impodobit toate drumurile vietii. Nu s-a indepartat de mine, nici macar in rarele momente de bucurie... Da, zâmbesc. Dar e un zâmbet amar. Durerea-mi radiaza din suflet, din inima, din intreaga-mi faptura.

Iluziile le-am pierdut de mult, si le-am abandonat furios in prapastia viselor plasmuite, dar niciodata implinite. Fluture cu aripi de ploaie, continui sa zbor alaturea cu pamântul. Mi-am invins dorinta de a veni pe urmele tale. Am renuntat la vise. S-au topit in noapte... Fragede. Plânse. Tânguite. Imprastiate. Pierdute. Unde sa caut zâmbetele care cândva mi-au calauzit pasii?

Intre speranta si tristete. Intre lacrimi si surâs. Intre curaj si abandon. Intre cânt de privighetoare si croncait de corb. Asa e cântecul ce se aude de pe strunele fragile ale inimii. Obosit, ma intorc sa-l ascult. Deslusesc sunete in agonie. Simt furnicaturi in stomac si ochii mi se umplu de lacrimi. Oare nu se va sfârsi niciodata?

Lasa-ma sa-ti fiu o frunza cazatoare oprita pe cararea ta. Lasa-ma sa-ti fiu firul de iarba pe care sa calci in trecerea ta. Si raza de soare care sa-ti mângâie privirea. Ultima silaba rostita inainte de a visa...

Cred totul, sufar totul, nadajduiesc totul.

... Si nu voi muri niciodata!