Fereste-te de singurătate
5/16/2009 04:31:00 p.m. Posted by Cristian
Singuratatea,
O notiune pe care fiecare dintre noi intr-un fel sau altul am experimentat-o, fie ca eram cu Dumnezeu sau nu, de aceea m-am gandit ca ar fi bine sa vedem cum intelegem noi singuratatea si ce spune Dumnezeu despre ea.
As vrea mai intai sa vedem punctul nostru de vedere in legatura cu singuratatea.
1. Omul de cand se naste, intra in lumea aceasta cu instinctul de conservare, instinct care se activeaza in momente de pericol, de nesiguranta a fiintei umane. Fiecare din noi dorim sa ne stim protejati si in siguranta, ca un bebelus linistit la sanul mamei sale, iar la orice zgomot neinteles, la orice actiune neinteleasa de bebelus, el reactioneaza neajutorat, plangand, impins de instinctul de conservare.
Asa se intampla in viata fiecaruia dintre noi, apar situatii dificile pentru noi, de neinteles si atunci, umanul cauta sa se apere, sa se protejeze singur, inchizandu-se ca o testoasa in carapacea ei.
Singuratatea "viziteaza" pe toti oamenii si cauta sa prinda in mreaja ei cat mai multe suflete, stiind ca odata prins, este foarte greu sa scape.
Inca de mici, avem parte de dragostea si protectia mamei, iar daca suntem lasati singuri, instinctul de conservare striga din noi, nesiguranta si frica ne dau tarcoale si asteapta sa ne "insface" in acel moment.
Cand am inceput sa crestem, mama ne vrea la un loc cu ceilalti copii, sa radem, sa plangem si sa ne jucam in prezenta lor. Mama cauta sa ne duca cat mai departe de singuratate, cat mai departa de "carapacea" noastra, antrenandu-ne in diferite activitati si "bombardandu-ne" cu cat mai multe informatii despre mediul in care traim, fie ca e vorba de buburuza care zboara in gradina, fie ca ne poarta pe taramul viselor cu printi si printese.
Totusi, cu trecerea timpului, incepi sa constientizezi lumea in care traiesti, te uiti in oglinda si vezi pe cineva care seamana cu tine, te uiti la "el" si incepi sa-l studiezi.
Singuratatea, care te urmareste la fiecare pas, cauta orice momeala prin care sa te traga in temnita ei, si atunci, ea iti zice:" Ia uita-te la tine, ce fata urata esti tu! Ce grasa (slaba) arati fata de ceilalti copii cu care te joci! Pe buna dreptate te striga "butoias", iar tu te superi, pentru ce? Nu te vezi cum arati? ce sa cauti tu printre ei, sa auzi mereu jignirile lor...mai bine vezi-ti de patratica ta!"
Si uite asa, primii pasi catre temnita singuratatii si a complexelor de inferioritate ii faci fara sa vezi pericolul care te urmareste.
Singuratatea este egoista, te vrea doar pentru ea si cauta sa te convinga ca nici macar tu sa nu te mai accepti.
Singuratatea este fara mila, te chinuie sufleteste, spunandu-ti ca: "Stai cat mai departe de toti, nu merita nimeni sa aiba o persoana ca tine intre ei, fa-i s-o simta!"
Singuratatea este ca o fantana adanca, daca ai cazut in ea cu greu poti iesi, iar franghia care te mai poate scoate afara se numeste "Dragostea divina".
Singuratatea este rece, sufletul tau va fi rece la durerea altuia, singuratatea te tine departe de bucuria celorlalti, nu te poti bucura impreuna cu ei.
Singuratatea este lipsita de lumina, sufletul tau va trai o noapte continua, iar glasul ei stins iti va sopti ca n-are rost sa mai traiesti.
Cat timp ai fost inchis in aceasta temnita numita singuratate, nu cunosteai dragostea, nu aveai viziune, gaseai greseli la tine si la altii, nu te puteai ierta pe tine si nici pe altii, pana intr-o zi cand printre zabrelele singuratatii a intrat o raza de lumina a Soarelui Neprihanirii.
Desi, singuratea iti facuse gura muta si urechile surde, intr-o zi pe "strada Singuratatii" a trecut un calator care cauta suflete inlantuite si deznadajduite.
Iti aduci aminte cum a fost?
Era adevarata Dragoste in calatorie spre Tara Luminii Vesnice, s-a oprit in dreptul tau, te-a privit cu mila si dragoste, ti-a intins o mana, iar tu ai privit cicatricea care-i stralucea ca o perla fara sa-i spui nimic.
Cand te-ai uitat in ochii calatorului ai vazut doua lacrimi care se prelingeau pe obrazul alb, iar atunci fara sa stii de ce, ai izbucnit in hohote de plans ca un copil mic, si ai plans prabusit la picioarele lui.
Cuvintele tale erau lacrimile ce-ti tasneau din ochi ca un izvor, inima ta simtea eliberarea din lanturile singuratatii, iar portile Singuratatii nu au mai putut sa te tina.
L-ai apucat de mana pe Eliberator si alergai impreuna cu El acuma pe strazile bucurii si ale nadejdei. Erai indragostita de El si ai fi mers cu El pana la capatul pamantului, dragostea era aripa ce te purta spre Tara Luminii, iar iertarea era locul de odihna cand oboseai.
Ce minunat e atunci cand te intalnesti cu Viata, sufletul tau renaste, iar cei din jurul tau sunt ca niste ingeri pe pamant.
Singuratatea nu este pentru tine chiar daca ai incerca sa gasesti o mie de motive.
Singuratatea este locul interzis pentru sufletul omului asa cum pentru Adam si Eva le-a fost interzis sa manance din fructul oprit.
Chiar daca punctul nostru de vedere ar justifica singuratatea, Dumnezeu are un alt punct de vedere.
2. Dumnezeu a zis: "Nu este bine ca omul sa fie singur!"(Gen2:18)
Dumnezeu a condamnat singuratatea prin cuvantul rostit catre Adam, daruind-o pe Eva.
Dumnezeu este modelul nostru, iar noi trebuie sa-i urmam exemplul. El lucreaza in "echipa" si nu de unul singur.(Ioan 6:37)
El se sfatuieste cu Fiul si cu Duhul Sfant(Gen.3:22)
Domnul cand te-a eliberat din temnita singuratatii, ti-a dat un viitor si o nadejde, ti-a trasat un drum care te duce la fagaduitele Imparatului Ceresc.
Pe acest drum, esti indemnat sa mergi cu credinta pentru ca esti un om nou, iar cat atarna de tine cauta sa spui si celor din jurul tau ce familie mare ai acuma.
Odinioara erai singur, fara nici o familie, dar azi ai frati si surori... de ce? Pentru ca singuratatea nu are familie, ea are doar victime.
Dumnezeu iti spune sa te bucuri de familia care ti-a daruit-o si...
Fereste-te de singuratate.
Cu dragoste sfanta,
Cristian
As vrea mai intai sa vedem punctul nostru de vedere in legatura cu singuratatea.
1. Omul de cand se naste, intra in lumea aceasta cu instinctul de conservare, instinct care se activeaza in momente de pericol, de nesiguranta a fiintei umane. Fiecare din noi dorim sa ne stim protejati si in siguranta, ca un bebelus linistit la sanul mamei sale, iar la orice zgomot neinteles, la orice actiune neinteleasa de bebelus, el reactioneaza neajutorat, plangand, impins de instinctul de conservare.
Asa se intampla in viata fiecaruia dintre noi, apar situatii dificile pentru noi, de neinteles si atunci, umanul cauta sa se apere, sa se protejeze singur, inchizandu-se ca o testoasa in carapacea ei.
Singuratatea "viziteaza" pe toti oamenii si cauta sa prinda in mreaja ei cat mai multe suflete, stiind ca odata prins, este foarte greu sa scape.
Inca de mici, avem parte de dragostea si protectia mamei, iar daca suntem lasati singuri, instinctul de conservare striga din noi, nesiguranta si frica ne dau tarcoale si asteapta sa ne "insface" in acel moment.
Cand am inceput sa crestem, mama ne vrea la un loc cu ceilalti copii, sa radem, sa plangem si sa ne jucam in prezenta lor. Mama cauta sa ne duca cat mai departe de singuratate, cat mai departa de "carapacea" noastra, antrenandu-ne in diferite activitati si "bombardandu-ne" cu cat mai multe informatii despre mediul in care traim, fie ca e vorba de buburuza care zboara in gradina, fie ca ne poarta pe taramul viselor cu printi si printese.
Totusi, cu trecerea timpului, incepi sa constientizezi lumea in care traiesti, te uiti in oglinda si vezi pe cineva care seamana cu tine, te uiti la "el" si incepi sa-l studiezi.
Singuratatea, care te urmareste la fiecare pas, cauta orice momeala prin care sa te traga in temnita ei, si atunci, ea iti zice:" Ia uita-te la tine, ce fata urata esti tu! Ce grasa (slaba) arati fata de ceilalti copii cu care te joci! Pe buna dreptate te striga "butoias", iar tu te superi, pentru ce? Nu te vezi cum arati? ce sa cauti tu printre ei, sa auzi mereu jignirile lor...mai bine vezi-ti de patratica ta!"
Si uite asa, primii pasi catre temnita singuratatii si a complexelor de inferioritate ii faci fara sa vezi pericolul care te urmareste.
Singuratatea este egoista, te vrea doar pentru ea si cauta sa te convinga ca nici macar tu sa nu te mai accepti.
Singuratatea este fara mila, te chinuie sufleteste, spunandu-ti ca: "Stai cat mai departe de toti, nu merita nimeni sa aiba o persoana ca tine intre ei, fa-i s-o simta!"
Singuratatea este ca o fantana adanca, daca ai cazut in ea cu greu poti iesi, iar franghia care te mai poate scoate afara se numeste "Dragostea divina".
Singuratatea este rece, sufletul tau va fi rece la durerea altuia, singuratatea te tine departe de bucuria celorlalti, nu te poti bucura impreuna cu ei.
Singuratatea este lipsita de lumina, sufletul tau va trai o noapte continua, iar glasul ei stins iti va sopti ca n-are rost sa mai traiesti.
Cat timp ai fost inchis in aceasta temnita numita singuratate, nu cunosteai dragostea, nu aveai viziune, gaseai greseli la tine si la altii, nu te puteai ierta pe tine si nici pe altii, pana intr-o zi cand printre zabrelele singuratatii a intrat o raza de lumina a Soarelui Neprihanirii.
Desi, singuratea iti facuse gura muta si urechile surde, intr-o zi pe "strada Singuratatii" a trecut un calator care cauta suflete inlantuite si deznadajduite.
Iti aduci aminte cum a fost?
Era adevarata Dragoste in calatorie spre Tara Luminii Vesnice, s-a oprit in dreptul tau, te-a privit cu mila si dragoste, ti-a intins o mana, iar tu ai privit cicatricea care-i stralucea ca o perla fara sa-i spui nimic.
Cand te-ai uitat in ochii calatorului ai vazut doua lacrimi care se prelingeau pe obrazul alb, iar atunci fara sa stii de ce, ai izbucnit in hohote de plans ca un copil mic, si ai plans prabusit la picioarele lui.
Cuvintele tale erau lacrimile ce-ti tasneau din ochi ca un izvor, inima ta simtea eliberarea din lanturile singuratatii, iar portile Singuratatii nu au mai putut sa te tina.
L-ai apucat de mana pe Eliberator si alergai impreuna cu El acuma pe strazile bucurii si ale nadejdei. Erai indragostita de El si ai fi mers cu El pana la capatul pamantului, dragostea era aripa ce te purta spre Tara Luminii, iar iertarea era locul de odihna cand oboseai.
Ce minunat e atunci cand te intalnesti cu Viata, sufletul tau renaste, iar cei din jurul tau sunt ca niste ingeri pe pamant.
Singuratatea nu este pentru tine chiar daca ai incerca sa gasesti o mie de motive.
Singuratatea este locul interzis pentru sufletul omului asa cum pentru Adam si Eva le-a fost interzis sa manance din fructul oprit.
Chiar daca punctul nostru de vedere ar justifica singuratatea, Dumnezeu are un alt punct de vedere.
2. Dumnezeu a zis: "Nu este bine ca omul sa fie singur!"(Gen2:18)
Dumnezeu a condamnat singuratatea prin cuvantul rostit catre Adam, daruind-o pe Eva.
Dumnezeu este modelul nostru, iar noi trebuie sa-i urmam exemplul. El lucreaza in "echipa" si nu de unul singur.(Ioan 6:37)
El se sfatuieste cu Fiul si cu Duhul Sfant(Gen.3:22)
Domnul cand te-a eliberat din temnita singuratatii, ti-a dat un viitor si o nadejde, ti-a trasat un drum care te duce la fagaduitele Imparatului Ceresc.
Pe acest drum, esti indemnat sa mergi cu credinta pentru ca esti un om nou, iar cat atarna de tine cauta sa spui si celor din jurul tau ce familie mare ai acuma.
Odinioara erai singur, fara nici o familie, dar azi ai frati si surori... de ce? Pentru ca singuratatea nu are familie, ea are doar victime.
Dumnezeu iti spune sa te bucuri de familia care ti-a daruit-o si...
Fereste-te de singuratate.
Cu dragoste sfanta,
Cristian
16 mai 2009 la 23:28
Singuratatea eu o vad k si o depresie din care cu greu iesi din ea si numai cu aj Lui t poti ridica...fii binecuvantat Cristi pt c ai scris
17 mai 2009 la 11:30
Citind cele de mai sus, mi-am amintit de un fragmet din scrierile poetului Traian Dorz, scrieri foarte drag sufletului meu. Iată-l mai jos:
,,Înspăimântătoarea singurătate
Înduratule şi nepreţuitule Prieten al tinereţii mele, marile iubiri se pot vedea numai în clipa marilor hotărâri?
Iubirea care îşi poate târî marile ei aripi prin praful nedespărţirii de cealaltă este adevărata iubire.
Abia atunci Ţi-am văzut-o.
Atunci Ţi-am văzut minunea dragostei Tale pentru mine, nemărginirea milei tale, starea mea jalnică, spaima Ta pentru soarta şi viitorul meu.
Ai dat la o parte zidul care ne despărţea şi ai trecut înapoi la mine, peste muntele de gheaţă care se prăbuşise între noi.
Ţi-ai strâns aripile mari şi puternice şi Te-ai aşezat iarăşi resemnat şi milostiv lângă mine, cuprinzându-mi capul obosit la Pieptul Tău.
Ştergându-mi lacrimile neputincioase şi calde ce îmi şiroiau pe mâinile Tale, mi-ai zis:
- Nu mai plânge! Rămân şi Eu.
Nu pot să merg fără tine. Nicidecum nu pot să te las. Cu nici un chip nu pot să te părăsesc.
Te voi aştepta până vom putea merge iarăşi împreună.
Nu pot pleca singur.
Mi-am rezemat capul pe umărul Tău puternic şi bun.
Am simţit toată inima topindu-se în mine.
Mi-am plecat şi mai mult faţa, pentru ca lacrimile mele să poată curge şi mai din plin, nevăzute, în poala Ta.
Soarele vieţii mi s-a ivit strălucind din nou, înviindu-mă ca dintr-o moarte înspăimântată.
M-am ridicat din prăbuşirea mea şi, începând din nou să nădăjduiesc, încercam să mă înalţ spre credinţa mea cea dintâi.
O, Mântuitorul meu, Prietenul tinereţii şi salvării mele, eu nu pot acum. Dar Tu ştii că eu doresc atât de mult să vină vremea să pot.
Nu pot să zbor acum, dar mă voi târî pe urmele Tale, oricât de aspru va fi drumul meu după Tine.
Şi oricât de adânc îmi vor sfâşia pietrele ascuţite tălpile picioarelor mele slabe.
Nu mai pot trăi în singurătate.
Singura mea dorinţă este să mor sau să trăiesc lângă Tine.
Dar, Dumnezeul meu slăvit, cât de neputincios îmi este sufletul şi cât de legată inima!
Ce înalt este muntele dragostei Tale şi ce sus este este vârful lui însorit!
Când îl vom putea sui noi oare şi când voi ajunge, în sfârşit, acolo unde ar trebui să fiu acum de mult?
Iată, dacă dau, de ce mai cântăresc?
Dacă lupt, de ce îmi mai număr rănile?
Dacă iubesc cu adevărat, de ce îmi mai număr rănile?
Dacă iubesc cu adevărat, de ce mai aştept să mi se răspundă la fel?
De ce mai sunt încă şi acum atât de mult tot eu şi atât de puţin Tu? Deşi ştiu atât de bine ce trebuie să fiu şi să fac!
Astupă-mi mai repede, Iubitule, văile mele adânci şi coboară-mi mai repede muţii Tăi înalţi.
Îndreaptă-mi mai deplin căile mele strâmbe şi netezeşte-mi mai frumos drumurile zgrunţuroase.
Ca să ajung o dată cu Tine unde ar fi trebuit să fiu de mult.( Traian Dorz ,,Prieten tinereţii mele" )
17 octombrie 2009 la 10:43
Prin comentariul "Fereşte-te de singurătate" înţeleg că adresezi unei pături sociale. Cei care au avut o familie frumoasă şi în urma unor necazuri au rămas singuri. Prin vocativul articolului demonstrezi că ei nu s-au ferit din diferite motive. Simt printre rânduri că ai familie mare şi eşti fericit. Felicitări! Suntem şi acei care am avut-o. Cum să ne ferim de un infart??? Comentariul a fost educativ pentru o anumită pătură însă... pentru mine...Eu aş scrie alt comentariu despre singurătate.