Fa-mi inima Betleem

Fa-mi inima Betleem



Cu gândul la Tine ma inalt acolo unde timpul nu cunoaste limite. Acolo unde soarele nu apune niciodata. Unde gânduri sumbre nu exista. Unde iubirea nu cunoaste margini. Acolo ma linistesc in Tine, cu privirea pierduta in blândetea ochilor Tai.

Bratele care ma inconjoara cu dragoste, imi alunga norii de indoiala. Simt ca as sta o vesnicie la picioarele Celui care m-a ridicat din involburata cautare a luminitei de la capatul tunelului. Cu Mâna atingându-mi parul, ma las purtat de valul soaptelor Sale. Sunetul cald al vocii Lui imi atinge inima si plutesc spre inceputuri... acolo unde s-a nascut Iubirea.

"Mai cheama-ma Doamne" ... ma indeamna gândul. Acolo unde pe aripi de vânt si purtat de dor, sa revad locul unde ai lasat Speranta sa se nasca.
"Mai striga-ma pe nume"... se inalta o ruga in taina.

In noapte si-n pustiu, pe calea care duce la Betleem, ochii inlacrimati privesc spre cerul plin de stele. Si ma pierd printre micile sclipiri din neant... Cum as putea gasi promisiunea sperantei?

Obosit si instrainat prin imensul desert al cautarilor mele, regasesc urma de pasi. Se impleteau frumos, ca-ntr-o cununa. Ma duceau intr-o directie necunoscuta. Si totusi... urmam pasii acelora care mi-au aratat ca pe drumul greu si anevoios, o stea ma va calauzi si va lumina noaptea din sufletul meu.

Mergeam incet si ma intrebam daca eram pe drumul cel bun. Daca chipul pribeag de lut isi va regasi zâmbetul si voiosia acolo la iesle. Nu puteam sa ma mai intorc inapoi. Dar parca strabateam vai adânci. Picioarele grele vroiau sa renunte la lupta. Doar gândul la pacea care mi-o doream imi dadea curaj sa nu ma opresc si sa pierd steaua care inainta voioasa inaintea mea.

Ajuns la Betleem, am fost uimit sa descopar ca totul era neschimbat. Parca nimic nu prevestea o mare sarbatoare. Oare am strabatut degeaba atâta cale? Oare doar inchipuirea ma purtase pâna aici? Oare pasii pe care i-am urmat au fost doar in visele mele? Oare aveam sa gasesc micul Rege? ... Si binecuvântarea care mi s-a promis ca o voi simti in prezenta Lui?

... Dar lumina care aparuse dintr-odata era prea puternica, ca sa nu imi atraga atentia.Ceva, ca un magnet a inceput sa ma atraga intr-acolo. Inima batea nebuneste si abia puteam respira. Sa fie oare adevarat?

Cu gândul la ceea ce mi s-a promis, am intrat si am ingenuncheat inaintea Celui care a lasat slava ca sa se nasca umil, departe de slava care i se cuvenea unui rege. De unde eram, puteam zari darurile care impodobeau putinele paie de la picioarele Lui. Un oftat imi iesi de pe buze. Nu aveam nimic sa-I dau. Doar lacrimile mele amare. Si o inima insingurata si goala... Ce dar sa ii dau Regelui? Ce puteam sa ofer când intreaga lume Ii apartinea?

Am inchis ochii si am avut impresia ca strigatul din launtrul meu ajunge pâna la ceruri. Speram ca un miracol sa poata reaprinde scânteia din inima mea. Si am inceput sa rostesc cuvinte care implorau eliberarea. In aburii lacrimilor nestingherite, am simtit o mângâiere pe umar. Si o voce mi-a soptit:

"Nu plânge, copile! Iata ca lacrimile tale au fost vazute. Rugaciunile tale au fost ascultate.
Iata, cel mai de pret cadou pentru Mine este, este insasi inima ta. Astazi m-am nascut in ea.
De azi inainte vei primi o putere care te va purta mai departe. Vei simti dragostea.
Iti vei recapata speranta. Astazi s-a nascut Lumina care va lumina intunericul.
O lumina care nu se va stinge niciodata.."

Cu lacrimi de bucurie, m-am ridicat si am pornit inapoi spre casa. Dar nu oricum. El imi facuse inima Betleem. Mi-a dat pacea... El s-a nascut ca sa fie mângâierea mea. Salvatorul meu.

Doamne... Iti multumesc pentru dragostea Ta nemarginita. Pentru Isus care se naste din nou si din nou in inimile noastre. Pentru credinta ca nu trebuie sa fim tristi de nimic. Caci Tu esti cu noi. Tu esti lumina, bucurie si speranta.

Iti multumim ca Tu umpli golul din inimile noastre. Invata-ne sa descoperim si sa iubim tot ce e curat si sfânt. Invata-ne sa nu ne temem , ci sa ne incredem in iubire. Caci Tu esti iubirea.

Ajuta-ma sa ating mâna celui insingurat, asa cum Tu ai facut-o de nenumarate ori. Ajuta-ma sa sprijinesc neconditionat si sa daruiesc caldura, bunatate si dragoste.

... Si dam slava Pruncului venit sa ne dea un crez si o nadejde.
Marit sa fie Numele Lui in veci de veci!

Amin.
12/24/2010 07:33:00 p.m. | 0 Comentarii | Citeste tot articolul...
Când Te-ai născut Tu...

Când Te-ai născut Tu...



Părea că timpu-n cursu-i linear
S-a îndoit,vrând parcă să se rupă,
Când Te-ai născut Tu,bornă de hotar,
Ca să împarţi,în funcţie de Har,
Istoria în „înainte de...”şi „după...”

Era-mplinirea vremii,timp marcat
Să-nceapă planul sfânt de mântuire;
Când Te-ai născut Tu,când Te-ai întrupat,
Zăgazul cerului s-a-ndepărtat
Şi-a inundat pământul cu iubire.

Când Te-ai născut Tu,oştile cereşti
Cântau în cor,unindu-se-ntre ele,
Păstorii erau slujitori domneşti,
Iar staulele case-mpărăteşti
Şi-n Betleem erau mai multe stele.

Totul s-a petrecut cum era scris
Şi totul s-a-mplinit în Pruncul Rege
Venit să spună urii:interzis!
Când Te-ai născut Tu s-a-mplinit un vis,
Căci Tu ai transformat iubirea-n lege.

Te-ai coborât Tu,Fiu de Dumnezeu,
Ca drumul Tău prin lume să Te poarte
Şi pe la uşa sufletului meu;
Când Te-ai născut Tu,m-am născut şi eu,
Căci fără Tine-aş fi trăit în moarte.

Amin

Simion Felix Marţian
12/19/2010 09:11:00 p.m. | 0 Comentarii | Citeste tot articolul...
Fluturi de gheata

Fluturi de gheata



Inconjurat de tacere, cu gândul la dragostea ce m-a schimbat, ma ascund in spatele unui ocean de tristete. Ma invalui in mister si imi mestec durerea intr-o liniste ce ma doare, ca si cum cerul si-ar fi intors fata de la mine, ca si cum inima mi-ar fi sfâsiata de o haita de lupi infometati.

Sunt clipe care ma omoara putin câte putin. Clipe in care imi cânt nefericirea intr-un strigat mut, frânt pe niste buze inclestate de durere. Zadarnic imi doresc ca marea sa ma atraga spre adâncimile ei. Zadarnic vreau ca soarele sa isi ascunda razele de mine. Zadarnic simt ca poate perla ar fi mai in siguranta, daca i s-ar lua stralucirea.

Ploaia mi-a batut la geamul inimii si, intr-o clipa de slabiciune i-am deschis. Am sperat ca stropii ei vor vindeca carbunii aprinsi ai unei inimi muribunde. Vreau sa ma pierd in neant, in cautarea cuiva, pe umarul caruia sa imi sprijin neputinta.

Fluturi de gheata se ingramadesc sub pleoape. Ma simt purtat dincolo de timp si spatiu spre un suflet ca carui singuratate ma copleseste. Inima ma poarta prin povestea unei trairi care nu ma lasa sa ies din coliba in care mi-am ascuns toate tainele. Parca ar fi un joc amagitor ce-mi promite regasirea sperantei ratacite printre lacrimi.

Parca mi-a fost dat sa traiesc exilat pe suprafata pamântului. Sa manânc amar si sa beau deznadejde. Parca ma topesc si ma frâng. Bucati de suflet isi iau zborul fara sa fiu avertizat ca voi suferi in lipsa lor. Câteodata am impresia ca suferinta se transforma in victorie. In binecuvântare.

Incerc sa imi ascund nelinistile in spatele unei melodii. In spatele unor sunete. A unor gemete. E cântarea lui Iov. Asemenea lui, traiesc in asteptarea unui miracol. Asemenea lui, am jertfit tot ce-a fost mai de pret. Am cunoscut pustiurile si adâncurile spaimelor din noapte. Groapa nu mi s-a parut niciodata prea adânca. Nici cuptorul prea fierbinte. Le-am acceptat asa cum au venit. Una dupa alta. Bun si rau. Cald si rece. Intristari si bucurii. Lacrimi si zâmbete.

Chiar daca am simtit taietura in carne vie. Chiar daca nu a fost nimeni sa imi ofere o imbratisare. Sau macar un zâmbet. Poate un surâs. Sau, in treacat o privire... Am plecat capul si am suportat dalta care ma lovea. Nu mai stiam unde sa caut inca un strop de putere, in trupul meu fragil...

Prabusit si tintuit la pamânt, sufletul mi se ingoapa intr-o rugaciune fierbinte.
Multumeam pentru amarul si flacarile acestei Vai a Plângerii.
Multumeam pentru tristetea si durerea din piept. Pentru roata pe care eram intins ca o jertfa vie.
Pentru aripile frânte.
Pentru suspinurile ce imi devenisera frati si surori peste noapte.

Nu stiu ce durea mai tare: singuratatea clipei sau clipa singuratatii.
Domnul imi soptea ca nu era totul pierdut. Chiar daca ardeam de dorinta de a ma preface in lacrima de dor. Poate ca asa as fi putut atinge chipul schimonosit din spatele zâmbetului.

Imi plec ochii si las izvorul sa imi curga pe obraji. Incerc sa imi deschid ferestrele sufletului.
Dar ma cuprinde spaima, indoiala si tremurul. As vrea sa ma retrag dar si sa ramân.
As vrea sa ma ascund dar si sa ma las gasit.

Doamne... nu ma incerca mai mult decât pot duce. Nu ma abandona. Nu imi pune greutati peste puterile mele. Sau ,daca o faci... intinde-Ti Mâna si scoate-ma la loc larg. Ajuta-ma sa vad ca inca pot merge, chiar daca nu mai pot zbura. Ca pot spera chiar daca intunericul ma inconjoara.

... Si vindeca Tu, acolo unde doare. Mângâie sufletul incovoiat de amaraciune si revarsa pacea datatoare de viata. Ramâi Stanca pe care sa ne ancoram toate visele, sperantele, si unde sa gasim curajul de a merge mai departe.

Adu lumina Ta in inimile noastre. Smulge-ne din amorteala. Si ascunde-ne in Tine. PENTRU TOTDEAUNA...

Amin.
12/14/2010 03:52:00 p.m. | 0 Comentarii | Citeste tot articolul...
Pe aripile unui vis

Pe aripile unui vis



Clipele ce impodobisera atât de frumos cutia mea cu visuri, imi aduceau amintirea unui moment ratacit pe undeva. Sageti de regrete imbalsamau prea dureros un suflet a carui sperante se ratacisera undeva printre valurile infuriate ale dorintelor ascunse si nerostite ale unei inimi ce astepta in tacere.

Numaram fiecare respiratie, fiecare minut, fiecare clipire din ochi. Inocenta povestilor in care crezusem si care pe undeva imi luminasera copilaria, parea atât de indepartata incât nu mai puteam simti ca mi-a apartinut cândva mie.

Asteptarea mi se parea o vesnicie. Paream supus unui test in care fiecare treapta a existentei mele incetosate era intotdeauna mai agonizanta decât prima. Stiam ca trebuia sa trec pe aici.

As vrea sa-ti povestesc. Dar si sa tac. Poate ochii mei ar vorbi mai mult decât ar face-o vorbele. Am in ochi scânteia licarind a fericire, in timp ce sufletul meu gazduieste o necunoscuta. Aceea de a fi prea departe de tine. In alta lume. In alt vis.

Eram singur. Si inima nu putea rezista schimbarilor la care era supusa. Ma simteam slab si asteptam ca in orice moment sa trec dincolo de un hotar de unde nimeni nu s-a mai intors vreodata.

Cu privirea pierduta, calatoream printre amintiri. Nisipurile miscatoare ale sufletului ma purtau fara sa vreau spre locuri aride, spre tinuturi reci, a caror infatisare imi dadea fiori. Nu voiam sa mai doara. Ma rugam ca timpul sa se prefaca in stana de piatra. Si sufletul meu sa gaseasca drumul spre desavârsire. Drumul spre tine.

Parca ma simteam pierdut intr-o lume ce imi inchidea toate drumurile spre fericire. Involuntar, am simtit ca o centura de siguranta m-ar putea salva. Prevedeam o calatorie agitata pe parcursul careia doar rugaciunea ma mai putea ajuta. Ea ar fi fost siguranta mea.

Incepusem un drum care ma purta printre mii de voci ce imi adusesera in urechi numai soapte amare care imi acoperisera strigatul slab de neputinta. Incet - incet parca ma resemnam ca fiind sunetul unei viori. Nebagat in seama. Prea mic si prea fara importanta ca sa mai ia cineva aminte la mine.

Sufletul imi oscila intre iluzie si speranta si, pas la pas cu tristetea, am pornit amândoi pe un drum a carui lumina nu reuseam inca sa o zaresc. Imi doream un miracol, o evadare din aceasta inchisoare a singuratatii in care ma trezisem asezat peste noapte. Parca ma uitasera toti.

Dar in tacerea mea visam la caldura unei duioase imbratisari, la apropierea de cineva a carui raze sa trezeasca in mine dorinta de a lupta, de a trai, de a supravietui. Trebuia sa astept si sa sper ca florile universului meu nu se vor ofili inainte de vreme si ca izvorul inimii nu-mi va seca, asa cum imi era teama. Ca ochii isi vor regasi voiosia si ca voi putea respira aerul diminetii fara urme de regrete, constient ca acesta mi-a fost destinul si ca indiferent de circumstante, voi implini ceea ce mi-a fost scris.

Nu ma pot impiedica sa nu ma gândesc la atâtea momente frumoase la care as fi putut fi partas, dar care dintr-un motiv sau altul, mi-au scapat printre degete. Nu ma pot impiedica sa nu ma gândesc la acea parte din mine care doreste perfectul, albul, inocenta, stralucirea. Care viseaza cu ochii deschisi la momentul in care o Mâna ma va atinge si voi inflori, pentru totdeauna. Fara teama ca imi voi pierde parfumul, ca voi fi cândva uitat sau ingradit fata de toate lucrurile pe care le merit.

Continui sa sper ca va veni o zi in care lanturile se vor rupe, ca voi fi eliberat de mine insumi si ca inima va fi libera sa zâmbeasca si sa elibereze lacrima recunostintei, sa dea drumul tuturor dorintelor innabusite. Si sa pot revarsa dorul care m-a ars atâta vreme si care m-a secat de toate puterile..

Câteodata simt cum tarâna pamântului se deschide incet pentru a-mi primi toate neimplinirile. Se deschide pentru a ma ascunde de sabiile care se napustesc asupra mea si sa ma feresc de flacarile cuptorului din care nu mai gasesc iesirea.

Dar, când ma uit in jur, descopar alaturi de mine un luptator. O inima neobosita. O fiinta a carei incredere ma zdruncina si a carei seninatate ma tulbura. Incerc sa ma dezmeticesc si sa revin pe linia de plutire. Simt o usurare. Poate ca nu e totul pierdut si poate ca a meritat asteptarea.

Cu buze tremurânde si privirea mirata, cu fiori de speranta in suflet, decid sa nu renunt la lupta. Si astfel, nisipurile miscatoare au inceput sa dispara ca prin farmec unul dupa altul. Am cautat mângâierea peste zari, iar ea era lânga mine. Ma uitasem dupa un inger, iar el ma veghease din umbra.

Sunt momente când, ingenuncheat si scaldat in amaraciunea ce imi curge pe obraji, imi simt furata clipa. Secventa unei fericiri la care nu aveam dreptul sa visez. Fericirea unei clipe pe care simt ca o pierd.

N-as vrea sa ramâna in urma mea cenusa unui trandafir ofilit inainte de vreme. Nici nu m-as putea ascunde in umbra unui vis.

Voi astepta. Chiar daca clipele mi se par ani. Si anii o eternitate.
O voce mi-a soptit ca " tacerea face ecoul mai puternic dcât un strigat de durere." Poate ca e adevarat..

Si daca realitatea ma tine legat de pamânt, stiu ca va veni o zi in care sufletul va primi fericirea de dincolo. Ea va fi izvorul a caror ape nu vor seca.

Simt ca Dumnezeu este mai aproape decât ne-am putea imagina. Si ca tot ceea ce punem mai presus decât pe El, vom pierde.

Dragostea indreptata intâi spre pamânt, ucide. Ne lipeste sufletul de tarâna. Ni-l schilodeste.
Dar inima indreptata spre Dumnezeu va fi rasplatita...!
12/07/2010 10:45:00 p.m. | 2 Comentarii | Citeste tot articolul...
Întâi Decembrie

Întâi Decembrie



Stau nemişcaţi în iarnă Apusenii,
Privind cu duh de tulnice-n fereşti
Spre Alba,ce-n ţinuta-i de milenii
Cântă cu zorii-n clopote utrenii
Pe-un portativ cu note româneşti.

Unirea a fost vis din vremi străbune
Şi azi sărbătorim visu-mplinit
Când româneşte a dat pita-n grâne
Dar nu uita,o,nu uita,române,
Să mulţumeşti cui ai de mulţumit,

Căci dincolo de zbucium şi de trudă,
Pe-un drum când mai uşor şi când mai greu,
Nu tu,cu mâini ce prea uşor asudă,
Îţi modelezi realitatea crudă,
Istoria ţi-o scrie Dumnezeu.

Zi,deci,”mulţam”din inima ta plină
De foc divin şi dor de Dumnezeu
Şi El o să-ţi dea iar din cer lumină,
Căci nu vrea creştinism la naftalină
Şi nici biserici duse la muzeu.

Vrea creştinism real în Romania,
Nu o religie de sărbători
Şi pentru cer reaprinzând făclia,
Românii să-şi trăiască bucuria
Ca sfinţi şi-adevăraţi închinători.

La Alba clopotele dau de ştire
Prin glas de bronz,sonor,maiestuos,
Că azi sărbătorim Marea Unire
Dar,fraţi români,măreaţa împlinire
Este unirea noastră în Cristos.


Simion Felix Marţian
11/30/2010 10:44:00 a.m. | 0 Comentarii | Citeste tot articolul...
Lumini si umbre

Lumini si umbre



Desertul in care ma gaseam si in care ma pierdusem, se intindea uimitor de departe inaintea ochilor mei. Aveam impresia ca eram parte a unui joc in care trebuia sa gasesc piesa care lipsea. Si, ca intotdeauna, ma invârteam in cerc nehotarât si neputincios, nestiind care era directia buna.

Porniseam cândva la drum cu bucurie, curaj si incredere, ca un voinic, ca un viteaz; eram increzator in fortele mele si mi-am zis ca asa breaz cum eram, nimic n-avea sa stea in calea realizarii mele. O, Doamne, cât de tare ma inselasem!

Insetat si obosit, nu stiam daca voi gasi sprijin sau daca va trebui sa-mi port singur povara vietii, daca va trebui sa infrunt de unul singur pustiurile sau daca voi reusi sa tin piept vânturilor dinspre apus. Simteam cum imi aluneca piciorul si-mi vedeam credinta facându-se farâme... La un moment dat incepusem sa cânt, ca sa ma imbarbatez. Trupul imi era secat din cauza amaraciunii, dar in duh incepeau sa curga izvoare de ape vii. Dumnezeu ma acoperea cu indurarile Lui.

Târziu, am inceput sa observ cararea. Desi ochii imi erau inca impaienjeniti de suferinta si spatele mi se incovoiase sub greutatea pe care o simteam zi si noapte, am reusit sa zaresc in departare un strop de raza de lumina. Era speranta mea. Pâlpâia si ma chema intr-acolo. Parca simteam cum Cineva ma ridica din pulberea pamântului. Asa slab cum eram, picioarele imi tremurau involuntar. Nu aveam putere nici sa respir. Parca eram paralizat in asteptarea vreunui miracol care sa ma ridice din groapa in care ma aflam. Abia puteam vorbi, iar vocea ragusita ma trada, pentru a câta oara..? traversasem o perioada de intuneric si ca ceea ce tocmai traisem, ma facuse fragil, mic, neputincios.

Aveam sentimentul unei coaceri prea timpurii, sentimentul unei maturizari fortate, care venise dintr-odata peste mine. Am fost constrâns sa primesc lucruri de care fugisem intotdeauna si care ma ajunsesera din urma. Era prea mult pentru mine, parca eram condamnat sa traiesc pe fundul marii, cu o piatra atârnata in jurul gâtului meu.

Nu incerc sa ascund durerea, suferinta coplesitoare sau dezamagirea pe care trebuie sa le indur. Cu picioarele strânse in butuci si cu spinarea invinetita si sângerânda, am invatat sa primesc lovitura dupa lovitura si sa accept tot ce venea peste mine. Nici nu puteam face altceva. Devenisem posac si sumbru. Uitasem cum e sa zâmbesc, sa imbratisez, sa zbor.

In momentele framântarilor din noapte, aud un glas care ma mângâie:

"Copile, de ce plângi? Eu sunt Tatal care te mângâie in toate necazurile tale. Eu sunt cel ce te intareste si sunt aprope de inima ta. Eu sterg orice lacrima din ochii tai. Nu dispera, caci nimic nu te va desparti de dragostea Mea."

De multe ori, am fost prea inchis si prea afundat in deznadejde, prea preocupat in a-mi gasi fericirea prin forte proprii si prea neatent la Vocea care-mi povestea la ureche. Nu vedeam intotdeauna speranta ce rasarea prin promisiunile Lui.

Câteodata invidiez soarta celor care par sa aiba o viata mai buna. Câteodata am impresia ca sunt o greseala, un nedorit intr-un mediu care nu ma vrea si care ma exploateaza in toate modurile posibile. Apoi, imi zic ca exista poate milioane de alte suflete cu o soarta mai trista decât a mea. Si caut motive sa fiu recunoscator, sa vad ca intunecimea nu e asa de mare, in comparatie cu iadul prin care trec alte fiinte.

Simt de multe ori ca avem de dus o lupta cu toate dezamagirile, neimplinirile, toate visele spulberate.. Ne pierdem asa de usor bucuria si pacea si ajungem in situatia de a fi prizonierii propriei noastre cetati, propriilor noastre nedumeriri si spaime. E greu de multe ori ca in orice incercare sa reusesc sa imi adun fortele pentru a putea sa imi ridic crucea si sa pasesc mai departe. Desi e grea, stiu ca e a mea si trebuie sa o port pâna la capat. Oricât de dureros ar fi. Chiar daca sudoarea se transforma in sânge. Chiar daca suspinul se transforma in strigat de durere.. Harul Sau in suferinta mi-este indeajuns.

Imi inghit lacrimile si hotarasc sa o iau de la capat. Imi ingrop ziua de ieri, ca sa pot privi spre mâine. Arunc ingrijorarile asupra Lui, ca sa se ingrijeasca de ele.

... Si daca credeti ca e usor, va voi spune ca nu este. Dar El imi va da putere sa biruiesc toti uriasii intunericului din mine. Si curaj ca sa zbor spre lumina. De voi trece prin râuri de necaz, nu ma voi ineca. De ma va cuprinde focul apasarii nu ma va arde. Nu imi va fi frica, caci El e cu mine.

"Când iti intorci privirile spre El
te luminezi de bucurie"

Minunate sunt promisiunile Tale, Doamne..!
11/29/2010 07:34:00 p.m. | 0 Comentarii | Citeste tot articolul...
Din tainele sufletului

Din tainele sufletului


Printre visele ce se cladesc in zori, printre gândurile stranii, printre florile ofilite ale inimii, caut o dragoste care sa ma faca sa zbor, caut un fluture pe urmele caruia sa alerg neobosit, caut aripile cu care sa alerg in intâmpinarea ta, ca sa-ti daruiesc cea mai gingasa floare a sufletului meu: speranta...

Caut un inteles in durerea ce astazi ne uneste, caut raspunsuri pentru destinul de mâine. Imi intreb inima la orele târzii din noapte si veghez pe meterezele gândurilor ce-si iau zborul spre tarâmul unde iubirea nu moare niciodata.

Strajer pustiit de speranta, caut iubirea care m-ar putea face sa reinviu la viata si sa meditez in taina la zâmbetul ce-mi va descatusa simturile, la vederea perfectiunii intruchipate.

Si daca timpul mi te-aduce mai aproape sau daca nehotarârea mi te indeparteaza, am sa intreb marea care ne poarta dorurile si vântul ce ne aduce speranta, am sa astept tacut si insingurat prima tresarire a inimii, fara teama ca visele imi vor pieri in zori de zi.

Suflet de copil, ma impiedic printre necunoscute, nesigur si slab. Gândurile mi se indreapta inspre gradini pe care nu le-am vazut niciodata, spre ape din care nu m-am adapat si spre flori carora nu le-am simtit inca mirosul. Dar sunt increzator ca Acela ce face toate lucrurile posibile, va da viata si visului meu. Sa fie liber sa zboare... si eu o data cu el. Sa privesc cu gânduri bune spre viitor. Sa zâmbesc si sa strig de bucurie când el va deveni realitate.

Printre ruinele incetosate ale inimii mele, scormonesc gânditor. Nu pot s-o cunosc deplin si nici sa ma-ncred in ea. Cum as putea sa o inteleg?

Traiesc de multe ori pe muchie de cutit. Sunt lovit si doare. Dar inima continua sa bata. Continua sa lupte si sa spere. Sa spere? O, Doamne, da-mi Tu putere sa razbesc prin desisul care ma sperie, imi da fiori si ma face sa pasesc mergând inapoi.

Mi-e sufletul greu, si parca am adunat in el toata amaraciunea unei lumi intregi.
Recunosc ca tristetea nu m-a parasit niciodata. Mi-a impodobit toate drumurile vietii. Nu s-a indepartat de mine, nici macar in rarele momente de bucurie... Da, zâmbesc. Dar e un zâmbet amar. Durerea-mi radiaza din suflet, din inima, din intreaga-mi faptura.

Iluziile le-am pierdut de mult, si le-am abandonat furios in prapastia viselor plasmuite, dar niciodata implinite. Fluture cu aripi de ploaie, continui sa zbor alaturea cu pamântul. Mi-am invins dorinta de a veni pe urmele tale. Am renuntat la vise. S-au topit in noapte... Fragede. Plânse. Tânguite. Imprastiate. Pierdute. Unde sa caut zâmbetele care cândva mi-au calauzit pasii?

Intre speranta si tristete. Intre lacrimi si surâs. Intre curaj si abandon. Intre cânt de privighetoare si croncait de corb. Asa e cântecul ce se aude de pe strunele fragile ale inimii. Obosit, ma intorc sa-l ascult. Deslusesc sunete in agonie. Simt furnicaturi in stomac si ochii mi se umplu de lacrimi. Oare nu se va sfârsi niciodata?

Lasa-ma sa-ti fiu o frunza cazatoare oprita pe cararea ta. Lasa-ma sa-ti fiu firul de iarba pe care sa calci in trecerea ta. Si raza de soare care sa-ti mângâie privirea. Ultima silaba rostita inainte de a visa...

Printre sperantele ce se cladesc in zori, printre soare, printre nori, printre gândurile tainice din noapte, printre soaptele ce-ti aduc fiori, sunt eu : IUBIREA.

Cred totul, sufar totul, nadajduiesc totul.
... Si nu voi muri niciodata!
11/23/2010 09:46:00 p.m. | 0 Comentarii | Citeste tot articolul...
Cerul din noi

Cerul din noi



Prizonier al disperarii si al neputintei, caut in zadar sa-mi inabus sentimentele de frica, de vinovatie si de gol launtric. Caut undeva o luminita pierduta, poate ca mai pâlpâie inca. Poate nu s-a stins de tot.

Raze de speranta invaluie si mângâie incet sufletul meu. Poate vor gasi o fisura, un loc pe care am uitat sa-l sigilez. Poate se vor strecura neobservat si miracolul va inflori gingas, la adapostul inimii insetate de dor.

Prin natura mea, presimt in secret existenta unei nostalgii, visul unui zbor spre infinit, spre lumea de dincolo. E un vis care sapa si care aluneca in interior, ca un suvoi de sperante, ca un botez al fericirii. Aduce la suprafata mici frânturi, secvente ale momentelor privilegiate, din taina celor mai inalte trairi. E totul acolo: ziua, data, locul si ora.

E ca si cum mi-as tine intreg oful in palma. E ca un foc peste care tot incerc neputincios sa torn astâmpar. E ca un scai ce ma agata in fiecare zi si ma tine lipit, prins in mrejele a ceea ce nu am putut depasi niciodata: zidul micului meu univers, limita de unde nu mai este cale de intoarcere.

Au fost clipe in care am plutit ca un nufar in deriva, ca un taciune abia fumegând intr-o noapte a agoniei, a tristetii. Si, de undeva, de pe tarâmul de dincolo, a rasarit o lumina intr-un mod cu totul nesperat. Brusc, gândurile s-au transformat intr-o realitate uimitoare. Nu are nimic de-a face cu timpul sau cu spatiul. E minunea ce tocmai m-a atins. E vraja celor câteva secunde, in care sufletul tresara si simturile reinvie.

M-a proiectat intr-o dimensiune divina, magica. Si sunt atins de perfectiunea si echilibrul unei lumi ingeresti, dincolo de puterea mea de intelegere. In urma ramâne doar seninatatea: "A fost minunat".

De multe ori am simtit aceasta zvârcolire a sufletului, aceasta sete dupa a cauta secretul prin care sa pot razbi din acest labirint al incatusarii. Am crezut mereu ca fericirea mea depinde de altii. Dar am vazut eu insumi haul care se casca de câte ori ma vedeam singur, intr-o lume rece, dura, indiferenta si rea.

E ca o negare, ca un obstacol. Ma trudesc in zadar sa-l traversez, in calea mea spre vindecare. Imi adun puteri pe care, fara sa vreau le pierd una câte una. Am ajuns ca un obiect fara viata. Simt ca energia mea ar depinde de mai mult decât de puterea mea de a ma agata de un fir de iarba.

Uneori, visez ca ating ingeri. Ei m-au facut sa respir usor, sa zâmbesc, sa cânt cu sufletul... Sa ma simt aproape. Aproape de ce? Aproape de nemurire. Aproape de cer. Aproape de Viata.

In existenta noastra, suntem in cautarea propriei cai, a propriului drum launtric. Câteodata e cald. Câteodata e frig. Dar, daca sadim buruieni, nu vom putea culege niciodata trandafiri. Daca sadim deznadejde, lacrimi, indoiala, nu vom putea culege decât intuneric. Insa speranta o data sadita si ingrijita, udata si protejata, aduce roade inimaginabile. Coboara cerul in sufletul nostru. Tot ce e pur si sfânt.

Intorcându-ma cu gândul la origini, simt o usurare când regasesc adevarata mea natura. Nu suntem doar corpurile noastre. Doar energie. Sau emotie. Sau suflet. Adevarata noastra origine o avem din Dumnezeu. Aici, la origine, nu exista gol, suspine sau durere. Doar pace si armonie.

Când inteleg acest lucru, decid sa ma ridic din mijlocul valurilor. Plâng si imi este frig. Dar ma ridic. Incet si slab. Ridic ochii si pe cerul intunecat zaresc un porumbel trist. Zbura in cautarea pacii. Era el, sufletul meu. Aripile mi se refaceau incet-incet. Era dureros. Ma tineam agatat de trecut. Si, pe masura ce porumbelul inainta spre mine, mi se deschidea un nou orizont, o noua lumina. Revedeam speranta, chiar daca aveam rani.

Auzeam acorduri divine, ce-mi aduceau vindecare. Fiecare sunet aducea divinul mai aproape; simteam iubire, iertare, placere. Eram bucuros. Cineva se gândise si la linistea inimii mele. Am privit spre mine si mi-am surprins lumina din ochi. Mirarea din priviri. Roua din pleoape. Radiam.

Am uitat clipele de singuratate, de ratacire, de dor, de ploi, de asteptari.
Pasesc spre lumina, spre Bratele Lui. Sunt acolo si e bine. Nu mai sunt singur. Am invatat pasul in doi. Si zborul fara caderi. Aud soapta Lui: "Eu sunt cetatuia ta de scapare."

Si Mâinile pe care le-am strapuns prin nelegiuirea noastra, sunt cele care ne aduc mângâierea, pacea si binecuvântarea vesnica. Si viata care vine de la EL, ne da harul de a umbla impreuna pe un drum fara intoarcere. Inainte, spre cer..!
11/16/2010 07:21:00 p.m. | 0 Comentarii | Citeste tot articolul...
Simfonia inimii

Simfonia inimii



Gânduri se rasfrâng asupra-mi si ceata din ele se asterne in inima slabita, strânsa si zdrobita, facuta ghem si ascunsa in interiorul meu, incuiata si bine pazita, ca nu cumva sa fie deranjata de cel care s-ar avânta sa-i cunoasca si sa-i patrunda tainele.

La granita dintre intuneric si lumina, stau nehotarât, cu un picior in vale si cu unul pe stânca. Oscilez intre incredere si distanta, intre deschidere si taina. Simt ca ceva se rupe-n mine, ceva inexplicabil. Parca ar fi doi magneti la poluri opuse. Fiecare cu taria lui. Amândoi ma aspira ca pe-o frunza. Nu am taria sa decid, nu pot. Si nici nu vreau. Dar simt ca ma frâng incet, ca o pana... ca un fulg, ca ma voi imprastia si nimeni nu-mi va mai gasi urma.

Nu stiu de ce am ales sa ma ascund in ceata. E rece, deasa si parca-mi da fiori. Simt ca acolo pot sa fiu eu insumi, cel care sunt cu adevarat: mândru, nemilos, neiertator, incapatânat si sever. Poate ca asa-mi place, izolat si singur. Câteodata, ma mai trezesc din amorteala si mai arunc câte-un ochi in tabara vecina. Ceea ce vad acolo ma pune pe gânduri: smerenie, blândete, mila, indurare, iertare, pasiune pentru dreptate, pentru cinste, pentru adevar.

Totusi, nu cred ca vreau sa risc, si, devenind vulnerabil, sa fiu ca o carte deschisa in mâinile celor care mi-ar putea rupe fila dupa fila... sa ma calce in picioare, si sa ma arunce la gunoi. E un risc prea mare, cum as putea sa mi-l asum? Poate ca in singuratatea mea gasesc siguranta si liniste. Poate ca gresesc. Simt ca ar fi ceva dincolo de aceasta perdea a sufletului. Simt ca dorul pe care-l am nu e intâmplator si ca de cealalta parte mi-ar fi mai bine. Sunt prins la mijloc. Doar gândul e liber sa zboare. Atât cât il las. Atât cât ii permit. Nu vreau sa visez prea departe, sa cad si in final, sa doara. Si apoi sa strig cu vocea tare: "Unde este Dumnezeul meu?"

Am crezut mereu ca daca El ma iubeste, imi va desfiinta suferintele, ca voi fi mereu deasupra valurilor, ca voi trai in puf si ca nu voi cunoaste pustiul. Ca in vremurile de tristete ma uitam in stânga si in dreapta, si taceam... Nu vedeam pe nimeni alaturi. Si daca ar fi fost, nu sunt sigur ca il lasam sa se apropie. Uneori nu sunt cum ar trebui sa fiu. Recunosc. Nu sunt perfect. Cine ar putea sa spuna ca e desavârsit? Cine poate privi spre el insusi si sa rasufle usurat, stiind ca nu a gresit niciodata, ca nu a ranit pe nimeni, ca a cautat sa ierte intotdeauna sau ca a fost cu adevarat un exemplu pentru ceilalti?

De multe ori in viata, inima mi s-a legat de ceva. Nu neaparat de lucruri rele, dar cumva mi s-a legat de anumite lucruri. Le-am visat si le-am dorit prea tare si Domnul mi le-a luat. Când eram la un pas de a-mi deschide aripile, de a-mi regasi echilibrul si vointa, eram de cele mai multe ori doborât si cadeam in gol, frângându-ma de durere.

Nu mi-a fost usor si nu mi-e nici acuma. Nici nu ni s-a promis ca va fi usor. Nu am inteles intotdeauna ca El ne arunca in lupta, in lupta cu necazurile, cu lumea, cu diavolul, cu firea pamânteasca. Nu am fost mereu atent sa aud glasul care-mi spunea:

"Eu vreau ca tu sa birui, asa cum am biruit Eu."

Nici nu eram bucuros când Domnul imi spulbera dorintele, aspiratiile si visele. Ramâneam buimac, cu "de ce"-ul pe buze. Imi puneam intrebari peste intrebari, si eram trist, ca un copil caruia i s-a luat jucaria preferata.

Cred ca asta vrea sa faca si Tatal cu noi: sa ne ajute sa lepadam tot ce este copilaresc. De aceea ne ia totul si ne lasa cu mâinile goale. Pentru ca iubim atât de tare lucruri care devin idoli. Pentru ca le dorim si tânjim dupa ele mai mult decât dupa Dumnezeu.

Sunt momente in care ramânem ravasiti si goliti de orice fel de simtire. Avem impresia ca nu ne intelege nimeni, si indoielile rasar valuri- valuri din launtrul nostru:

"De ce Doamne? De ce e asa de greu? De ce esti asa de aspru? De ce ma incerci? De ce ma urasti asa?"

Cât de familiara mi se pare aceasta framântare!

Si El raspunde:
"Nu te urasc. Te iubesc.Te doresc pentru mine insumi. Dar ti le iau pe toate, ca sa-Ti ramân numai Eu."

Suferinta. Renuntari. Dureri. Dar in noi se da o lupta: jertfirea de sine. Asta ne e crucea. Asta trebuie sa facem. E ceva voluntar asumat. Poti sa o faci sau nu. Poti sa câstigi sau poti sa pierzi totul. Depinde de noi ce lupta luptam: a invingatorului sau a invinsului.

Nimanui nu ii place un produs care nu este finit. Dimpotriva. Cautam sa il slefuim, il cosmetizam, ii dam o haina noua. Il asezam in armonie si frumusete. E ca intr-o simfonie. Simfonie inseamna mai multe sunete impreuna, intr-un joc pe mai multe teme. Exista o melodie principala si o melodie secundara. Se imbina una pe alta si parca le auzi cum se lupta intre ele. Compozitorul nu face decât sa le combine, sa creeze armonie intre ele. Sa se simta gingasie, armonie, delicatete si stil.

Târziu, am inteles ca produsul nefinit suntem noi. Compozitorul e Dumnezeu. Melodia principala e planul Lui de a ne regasi identitatea dupa chipul si asemanarea Lui. Dar melodia secundara e mai dureroasa. E partea in care omul e zdrobit, e frânt pângarit, fara suflare. Si simfonia incepe atunci când Dumnezeu te invita sa intri in odihna Lui, la partasie si umblare in razele Sale. Armonie devine când te faci tu instrumentul din care sa iasa sunete. Câteodata triste, câteodata vesele.

Ce melodie poate fi mai frumoasa, decât cântarea de dragoste a lui Dumnezeu pentru noi? Ce sunet poate fi mai placut, decât soapta Lui, decât vocea care ne cheama si ne doreste neincetat?

Lumea-aceasta ne va arde inima si ne-o va pustii. Ne-o va lasa fripta si goala. Lumea ne destrama. Ne loveste si ne frânge. Dar ceea ce a pregatit El pentru noi, va vindeca orice rana. Când vom intra acolo, vom intra in armonia Lui.

Vom gasi bucuria care ne-a lipsit aici pe pamânt. Vom fi liberi.
Las in urma lumea "de-acum" si ma indrept spre "ziua aceea."

11/14/2010 07:45:00 a.m. | 0 Comentarii | Citeste tot articolul...
Te intrebi si tu...

Te intrebi si tu...




Te intrebi si tu,
Ma intreb si eu,
De unde vin si cine sunt,
De ce traiesc pe-acest pamant.

Nimic nu e intamplator,
Pe-al vietii drum serpuitor,
Toti cautam fara-ncetare
O fericire trecatoare.

Uitam de fiecare data de dragostea adevarata,
A Tatalui de sus din cer,
Care ne cheama ne'ncetat
Sa ne intoarcem din pacat.

El ne-a creat de la-nceput
Sa semanam cu Fiul Sau cel Preaiubit,
Traind in dragoste si in iertare
Si aratand la orice suflet a Sa-ndurare.

Chiar daca timpul a trecut
Si raul din noi a crescut,
Mai auzim si-acum in suflet,
Chemarea Lui de tata catre un fiu iubit.

Cand te intorci la Tatal Sfant,
Stii de ce esti pe acesti pamant,
De unde vii si-ncotro mergi,
Si care drum sa il alegi.

Te-ntrebi si tu catre sfarsitul vietii tale,
Care e locul vesnic pregatit?
Iar Domnul iti raspunde bland si linistit,
Cu acel stapan pe care-o viata intreaga l-ai slujit.
11/12/2010 08:51:00 p.m. | 0 Comentarii | Citeste tot articolul...
Postari mai noi Postari mai vechi Home